Ajută-te singur – Vaccina: Jenner. Sistemul nervos: Sir Charles Bell. Astronomia: William Herschel

0
62

william-herschelPentru a păstra autenticitatea mesajului, a fost păstrat limbajul din perioada interbelică, atunci când cartea a fost tradusă și publicată la noi.

Greutăţile pe care doctorul Jenner avu să le învingă ca să propage şi să facă să biruie descoperirea sa cu privire la vaccină, fură încă şi mai mari ca acelea întâmpinate de Harvey. Mulţi înaintea lui cercetaseră boala specială căreia vaca i-a dat numele său şi cunoscuseră svoana ce se făcuse printre lăptăresele din Gloucestershire, că acel care a avut boala vacilor nu mai putea să ia variola.

Era, e drept, o svoană slabă care n-avea trecere decât în popor şi căreia nu i-se dădea vreo însemnătate – şi nimeni, înainte de Jenner, nu o considerase demnă de luat în seamă. Din întâmplare, aceată svoană veni şi până la urechea lui. O fată de la ţară venind într-o zi la acel pe lângă care Jenner lucra, şi fiind vorba de variolă, ea zise: „Eu nu pot avea variolă, fiindcă am avut vaccina.”

Aceste vorbe se înfipseră în mintea lui Jenner – şi el începu de îndată să studieze acest subiect. Colegii cu care era prieten, şi cărora le împărtăşise părerile sale asupra puterii de profilaxie a vaccinei, îşi râseră de el – şi-l ameninţară chiar că-l vor da afară din societatea lor, dacă mai susţine o asemenea nebunie.

Dar la Londra, el avu norocul să studieze sub conducerea lui John Hunter, căruia îi împărtăşi vederile sale. Părerea marelui anatomist este întru totul caracteristică: „Nu pregeta, încearcă; şi mai ales fii răbdător şi exact.” Această părere, rezumat succint al întregii metode de observaţie, dădu din nou curaj lui Jenner. Se întoarse la ţară şi căutându-și de treburi, îşi urmări observaţiile şi experienţele vreme de douăzeci de ani.

Credinţa adâncă în descoperirea sa era atât de desăvârşită, încât îşi vaccină în trei rânduri pe propriul său copil. În sfârşit, îşi expuse vederile într-un manuscris de şaptezeci de pagini, în care dădu amănuntele asupra a douăzeci şi trei de cazuri în care vaccinarea reuşise atâta de bine încât fu cu neputinţă după aceea să se treacă, fie prin molipsire, fie prin inoculare, variola la indivizii vaccinaţi. Abia în 1798 manuscrisul fu publicat, cu toate că Jenner lucra la această descoperire încă dela 1775.

Dar cum fu primită această descoperire? Mai întâi cu nepăsare, apoi cu vrăjmăşie. Ducându-se la Londra ca să expuie corpului medical procedeul vaccinării şi frumoasele rezultate obţinute, nu putu să hotărască nici măcar pe un medic să facă o încercare şi, după ce aşteptă zadarnic vreo trei luni, trebui să se întoarcă acasă. Ba îi făcură şi deosebite caricaturi, arătându-l ca pe unul care vrea să bestializeze pe semeni, introducând în sistemul lor materii putrede luate din măruntaiele vacilor bolnave.

Vaccina fu arătată de la înălţimea catedrei ca diabolică. S-a mers până acolo, încât s-a afirmat că copiii vaccinaţi luau, crescând, o faţă bovină – şi că pe fruntea lor se făceau abcese care arătau locul unde se iveau coarnele, iar glasul se schimba în răget de taur.

Vaccina, cu toate acestea, era un adevăr – şi încetul cu încetul, după ce trecu vijelia începutului, lumea începu să creadă în ea. Într-un sat, unde un cirac de-al lui Jenner căută să introducă acest procedeu, cei dintâi care primiră să se vaccineze fură alungaţi cu pietre – şi câtva timp nu mai putură să iasă din casă.

Două doamne de bună familie, lady Ducie şi contesa Berkley, avură curajul – spre cinstea lor – să-şi vaccineze proprii lor copii, călcând în picioare toate prejudecăţile vremei. Corpul medical, puţin câte puţin, se întoarse spre descoperirea lui Jenner, până ce, medicii dându-şi seama de marea însemnătate a acestei descoperiri, cearcă chiar să despoaie pe Jenner de meritul de a fi el descoperitorul.

În cele din urmă Jenner birui – şi veni ziua când recompense şi onoruri publice îi fură date cu prisosinţă. Chemat să se stabilească la Londra, unde i se asigura o clientelă de peste 18.000 livre sterline (250.000 fr.) pe an, el răspunse: „Nu! În dimineaţa vieţii am căutat cărările mici şi tăinuite, valea, nu muntele; acum când seara s-a lăsat, nu se cade să mă fac de ruşine, căutând să împrumut şi eu apucăturile unui curtezan al averii şi al renumelui.”

Chiar de pe când trăia Jenner, procedeul său fu adoptat în toate ţările civilizate – şi când muri, drepturile sale la titlul de bine făcător al omenirii erau îndeobşte recunoscute. „Chiar dacă numai vaccina ar fi singura descoperire a epocei – a zis Cuvier – şi ar fi deajuns să facă această epocă, ilustră pentru vecie.”

Sistemul nervos: Sir Charles Bell

Tot atât de răbdător, de hotărât şi de stăruitor s-a arătat şi Sir Charles Bell în descoperirile sale asupra sistemului nervos. Până la el, noţiunile cele mai nelămurite erau vânturate asupra funcţionării nervilor şi, la drept vorbind, această ramură a ştiinţei nu era de loc mai înaintată pe vremea lui decât pe aceea a lui Democrit şi Anaxagora, adică cu trei mii de anii în urmă.

Chales Bell, în preţioasa serie de scrisori a căror publicare a început-o în 1821, privea acest subiect dintr-un punct de vedere cu totul nou şi foarte original, care îi fusese sugerat pe urma unor numeroase experienţe făcute cu grijă şi cu exactitate de el.

Schiţând în toate amănuntele dezvoltarea sistemului nervos, începând cu fiinţele informe care mişună la treapta de jos a scării animale şi sfârşind cu regele creațiunii omul, el făcu din aceasta – ca să ne servim  de propiile sale vorbe: „o expunere atât de limpede, ca şi cum s-ar fi găsit scrisă în întregime – limba noastră maternă.”

Marea sa descoperire constă în observaţia că nervii spinali sunt dubli în funcţiunea lor şi că, luând naştere printr-o rădăcină dublă din măduva spinării, nervii care ţin de-o rădăcină transmit voluţiunile, în timp ce acei care țin de cealaltă, transmit senzaţiile. Studiul acestui subiect nu luă lui Bell decât patruzeci de ani, şi abia în 1840 înfăţişă ultimul său memoriu la Societatea regală.

Ca şi Harvey şi Jenner, avu şi el de suferit mult din partea contimporanilor, dar în cele din urmă, marile lui merite fură recunoscute; – şi între alte cinstiri pe care i-le dădură cei care, în sfârşit, îi recunoşteau descoperirile, putem cita faptul că Cuvier, simţind pe patul lui de moarte, cum muşchii feţei i-se băteau şi se trăgeau în lături, spuse celor din preajmă că aceasta întărea întru totul exactitatea teoriei lui Charles Bell.

Astronomia: William Herschel

În viaţa lui William Herschel aflăm o pildă tot atât de luminoasă a puterii de răbdare şi de stăruinţă. Aici e vorba de astronomie. Tatăl, lui Herschel, sărman muzicant german, avea patru fii, muzicanţi ca şi el. William, ducându-se în Anglia să-şi cerce norocul, se angajă ca oboist în muzica militară din Durham.

Regimentul aflându-se în garnizoană la Doncaster, doctorul Miller dori să cunoască pe Herschel, pe care îl auzi cântând un prea frumos solo de vioară. Doctorul fu atât de încântat de tânăr, în cât îl sfătui să părăsească muzica regimentului şi să vină să petreacă o bucată de vreme la el. Herschel primi şi profită de şederea sa la Doncaster, nu numai să cânte din vioară în deosebite concerte, dar şi să studieze, în biblioteca doctorului, în ceasurile de repaos.

Construindu-se o nouă orgă în biserica parohială din Halifax, se publică prin jurnale, că era nevoie de un organist. Herschel se înfăţişă, şi căpătă locul. Împlinindu-şi îndatoririle de organist şi de profesor de muzică la Halifax, – el se puse, fără ajutorul nimănui, să studieze matematicile. Câteva descoperiri proaspete în astronomie atrăgându-i băgarea de seamă şi deşteptând în el o vie curiozitate reuşi să împrumute de la un prieten un telescop de două picioare.

Ştiinţa îl vrăji aşa de mult, încât, cu toată sărăcia, căută să-şi cumpere un telescop, dar opticianul din Londra căruia i se adresă îi ceru un preţ atâta de mare, încât se hotărî să-şi construiască singur, unul. Cei ce ştiu ce este un telescop cu reflex- şi îndemânarea care se cere pentru a pregăti oglinda concavă metalică, – care este partea cea mai însemnată a acestui aparat, vor putea să-şi facă o idee de greutatea acestei isprăvi.

Oricum, după o lungă şi grea trudă, Herschel izbuti să alcătuiască un reflector de cinci picioare, cu care avu satisfacţia să vadă inelele şi sateliţii lu Saturn. Puţin mulţumit de această izbândă, el se puse să construiască, pe rând, instrumente de şapte de zece, – şi chiar de douăzeci de picioare.

În vreme ce se îndeletnicea cu sublima explorare a cerului, el continua să-şi câştige existenţa, cântând în concertele de la Băile Bath. Dar pasiunea lui pentru observaţiile astronomice era aşa de mare încât în pauzele concertului se furişa în grabă să mai privească prin telescop, după care se întorcea la oboiul său.

Alergând astfel – după doi iepuri, în ciuda proverbului, descoperi planeta Uranus. Calculă cu grijă orbita şi iuţeala mişcării ei – şi trimiţând rezultatul calculelor sale la Societatea regală îşi văzu dintr-o dată necunoscutul său nume strălucind la lumina faimei. Peste puţin fu înălţat la postul de astronom regal – şi de-atunci, mulţumită bunătăţii lui George al III-lea, se găsi la adăpost de nevoi.

Dar şi în braţele norocului, el a fost tot atât de smerit şi de bun, ca şi atunci când a fost un necunoscut – şi putem spune cu drept cuvânt că printre adepţii ştiinţei, cărora biografia universală le-a păstrat numele, poate nu se află altul care să dea dovadă ca el, de atâta blândeţă și răbdare, de atâta fericire şi genialitate.

„Ajută-te singur!” (Self-Help) sau “Caracter, puritate și stăruință”, de Samuel Smiles. În românește de AL. LASCAROV-MOLDOVANU. Editura CUGETAREA, București. Ediția a- III-a