Ajută-te singur: Roadele observaţiei. Galileo. Columb. Franklin

0
55

galileiPentru a păstra autenticitatea mesajului, a fost păstrat limbajul din perioada interbelică, atunci când cartea a fost tradusă și publicată la noi.

Proverbul rusesc spune despre cel nebăgător de seamă că „e în stare să străbată o pădure fără să vadă în ea lemne de foc”. – „Cel înţelept are ochii în cap – zice Solomon – dar nebunul merge în beznă.” – „Domnule, – spuse într-o zi Johnson unui încrezut care se reîntorcea din Italia – sunt oameni care vor găsi multe prilejuri să se instruiască mergând de la Londra la Hampstead decât alţii care fac înconjurul Europei.”

În adevăr, duhul e acela care vede tot aşa de bine ca şi ochiul, – acolo unde privitorul neatent nu observă nimic, cel înzestrat cu o vedere inteligentă pătrunde până în lumina fenomenelor la care stă faţă, – notează cu atenţie amănuntele, le compară între ele şi sfârşeşte prin a descoperi raţiunea lor de a fi.

Mulţi înainte de Galileo văzuseră o greutate atârnată mişcându-se în măsură, dar Galileo a fost cel dintâi care a prins raţiunea acestui fapt. Unul din paracliserii catedralii din Pisa, după ce-a pus untdelemn într-o candelă, a lăsat-o să balanseze – şi Galileo, care avea atunci optsprezece ani, se puse cu mare băgare de seamă să observe acest fapt, gândindu-se să-l întrebuinţeze la măsurătoarea timpului.

Cu toate acestea, abia după cincizeci de ani de muncă şi de studiu ajunse să-şi desăvârșească invenţia pendulei sale, care apoi avu o atât de considerabilă întrebuinţare în măsurarea timpului şi a calculelor astronomice. În acelaş fel, auzind din întâmplare că un oarecare Lippershey, fabricant de lunete din Olanda, oferise contelui Mauriciu de Nassau un instrument cu ajutorul căruia obiectele depărtate se apropie pentru văzul privitorului, – Galileo se puse să caute pricinile acestui fenomen – şi sfârşi prin a descoperi telescopul.

Niciodată un nebăgător de seamă nu ar fi ajuns, oricât de bine l-ar fi slujit întâmplarea, să facă asemenea descoperiri.

În vremea când căpitanul Brown se îndeletnicea cu studiul construcţiunilor de poduri pentru a găsi unul pe care ar fi putut să-l facă peste râul Tweed, aproape de care locuia, – văzu în grădina sa, pe când se plimba într-o dimineaţă de toamnă, o pânză de paiangăn acoperită cu rouă, atârnând în cale. De îndată, îi veni ideea că ar putea, în acelaş fel, să construiască un pod în fire sau lanţuri de fier – şi rezultatul acestei observaţii fu invenţia sa a podului suspendat.

Acelaşi lucru se întâmplă lui James Watt care, fiind întrebat asupra celui mai bun mijloc de a duce apa pe sub Clyde, un râu cu un pat foarte neregulat, îşi văzu, într-o zi, atenţia atrasă de cochilia unui homar pe care i-l servise la masă, pe dată, el inventă, după acest model, un tub de fier, care răspunse perfect la rostul acesta.

Altădată micul vierme care roade lemnul corăbiilor (teredo-navalis) fu acela care dădu lui Sir Isambert Brunnel cele dintâi lecţii asupra artei săpării tunelulilor; el văzu neînsemnata vieţuitoare, care avea capul înarmat, cum sfredeleşte lemnul, întâi într-o direcție, apoi în alta, până ce trecerea este completă, după care unge bolta şi laturile cu un fel de lac. Imitând acest procedeu, pe o scară mare, Brunnel ajunse să săvârşească această minune a artei inginereşti, tunelul pe sub Tamisa.

Ochiul inteligent al observatorului băgător de seamă dă o valoare de necrezut fenomenelor care par neînsemnate. Vederea unui varec, plutind aproape de navă, fu deajuns lui Columb ca să înăbuşe mişcarea care clocotea printre mateloţii săi desnădăjduiţi de o plutire care nu ducea la nimic – şi pentru a-i încredinţa că în adevăr lumea nouă, ţinta dorinţelor lor, nu era departe.

Nu e niciun lucru, fie cât de mic şi de neînsemnat care să nu merite a fi băgat în seamă – şi din care, cu grijă, să nu se poată scoate o întrebuinţare. Cine şi-ar fi închipuit vreodată că falezele albe ale Albionului au fost înălţate de nişte insecte microscopice, de acelaş fel cu acele care au clădit în ocean insulele de mărgean?

Şi cine, după ce a comparat aceste rezultate extraordinare cu lucrările, ca să spun aşa, neînsemnate care le-au produs, ar mai îndrăzni să se îndoiască de puterea infiniţilor mici?

Cunoştinţa omenească nu e altceva decât o adunare de fapte mărunte, mici experienţe cu rezultate culese de generaţiile înaintaşe şi care, îngrămădindu-se unele peste altele vreme de veacuri, au făcut în cele din urmă o imensă grămadă.

În cazul secţiunilor conice, descoperite de Apollonius din Perga, douăzeci de veacuri se scurseră până ce ele fură luate drept temelie a acestei ştiinţe: astronomia, care îngăduie navigatorului modern de a-şi croi un drum de-a lungul mărilor necunoscute şi care îi trage pe cer calea sigură care îl conduce în port.

Dacă matematicienii nu şi-ar fi dat atâta trudă – aşa de nefolositoare în ochii celor nepricepuţi – ca să descopere legăturile abstracte ale liniilor şi ale suprafeţelor, e aproape sigur că cea mai mare parte din invenţiunile mecanice n-ar fi văzut lumina zilei.

Când Franklin descoperi identitatea dintre fulger și electricitate, fu luat în batjocură şi fu întrebat la ce ar putea folosi aceasta. Iar Franklin le răspunse: „La ce poate sluji un copil? — să devină un om mare.”

Cine ar fi zis, când Galvani descoperi că o labă de broască se contractează când o atingi cu nişte lame de metal deosebite, introduse între un muşchiu şi un nerv, că un fapt, atât de neînsemnat în aparenţă, va da rezultate atât de însemnate? Era acolo totuşi, sămânţa telegrafului electric care leagă azi continentele.

De asemenea, rămăşiţele de roci şi de fosile, scoase din pământ şi studiate cu pricepere, au slujit să creeze, pe deoparte ştiinţa geologiei, iar pe de alta, industria minerală, care întrebuinţează atâta capital şi atâtea braţe.

Arta de a prinde prilejul şi de a profita chiar de accidente este o mare artă, care cu vremea poate duce la izbândă.

Nevoia, mai mult ca îndestularea, a fost mama învăţăturii – şi şcoala practică prin excelenţă este aceea a nefericirii.

Unii din cei mai buni lucrători au fost adesea siliţi să lucreze cu unelte foarte proaste, dar nu unealta este aceea care face pe lucrător, ci îndemânarea şi stăruinţa.

Într-o zi, Opie fu întrebat ce mijloc întrebuinţează ca să-şi amestece culorile. „Le amestec cu creierul” – răspunse el. Astfel trebuie să facă orice lucrător care vrea să strălucească.

Ferguson făcu lucruri minunate – între altele o pendulă de lemn care mergea perfect – cu un simplu cuţitaş, pe care îl poate avea oricine. Dar e drept că nu toată lumea e Ferguson.

Un vas pentru apă şi două termometre fură instrumentele cu ajutorul cărora chimistul Black descoperi căldura latentă; și o prismă, o lentilă şi o foaie de carton fură deajuns lui Newton ca să dea la lumină compoziţia luminii și compoziţia culorilor.

Un celebru savant străin ducându-se să vadă pe doctorul Wollaston şi rugându-l să-i arate laboratorul în care ştiinţa fusese îmbogăţită cu atâtea preţioase descoperiri, doctorul îl conduse într-o odaie mică, şi-i arătă pe masă, o tablă pe care se găsea câteva sticle de ceasornic, hârtii reactive, o mică balanţă şi nişte tuburi. „Iată – zise el – laboratorul meu; n-am altul.”

Stothart învăţă arta de a combina culorile, studiind amănunţit aripile fluturilor – şi obişnuia să spună că nimeni nu datora mai mult ca el acestor mici insecte. O poartă de hambar şi o bucată de cărbune de lemn ţinură loc lui Welkie, de pânză şi de creioane.

Bewick îşi începu arta desenului pe pereţii căsuţelor din satul său, pe care îi acoperi cu schiţele sale făcute cu cretă; iar Benjamin West, ca să-şi procure cele dintâi pensule, făcu un împrumut forţat la părul din coada pisicii.

Pe de altă parte, culcându-se noaptea pe câmp şi acoperindu-se cu un ţol, Ferguson, ajutându-se de un fir pe care erau întinse boabe de mătănii şi întinzându-l între ochi şi stele, izbuti să deseneze o hartă a cerului.

Franklin, pentru întâia dată când făcu încercării sale asupra fulgerului, se sluji de un zmeu, alcătuit dintr-o batistă de mătasă, întinsă pe două beţe aşezate în cruce.

Watt făcu cel dintâi model al maşinii sale cu aburi condensaţi, cu o veche seringă de anatomist, întrebuinţată pentru injectarea arterelor înainte de disecţie.

Gifford, pe vremuri calfă de cismar, îşi făcu calculele trebuitoare pentru rezolvarea primei sale probleme de matematici pe nişte mici bucăţi de talpă – şi Rittenhouse, astronomul, îşi calculă cele dintâi eclipse pe coarnele plugului.

„Ajută-te singur!” (Self-Help) sau “Caracter, puritate și stăruință”, de Samuel Smiles. În românește de AL. LASCAROV-MOLDOVANU. Editura CUGETAREA, București. Ediția a- III-a