Ajută-te singur: Puterea efortului individual.  Ambroise Paré

0
59

james_bertrand-ambroise_parePentru a păstra autenticitatea mesajului, a fost păstrat limbajul din perioada interbelică, atunci când cartea a fost tradusă și publicată la noi.

Biografia universală oferă puţine pilde de puterea efortului individual mai strălucite, ca aceea a lui Ambroise Paré, părintele chirurgiei moderne. El se născu în 1509 în Laval din Maine, unde tatăl său era bărbier.

Părinţii lui încărcaţi de o numeroasă familie şi prea săraci ca să-i poată da cea mai slabă educaţie, îl aşezară la un preot din împrejurimi, în speranţa că acolo va căpăta un fir de instrucţie. Dar preotul ţinu pe Paré atât de în scurt cu îngrijirea calului său şi cu alte treburi casnice, că niciodată nu avu copilul vreun răgaz să înveţe ceva.

În acest timp, celebrul lithotomist Cotot veni la Laval să opereze pe un prieten al preotului. Paré asistă la operație, care îl interesă peste măsură – şi aceasta – fu – se zice – prilejul care-l făcu să ia hotărîrea de a se consacra studiului chirurgiei.

Părăsi pe preot şi intră ca ucenic la un chirurg bărbier, numit Vialot, care-l învăţă să ia sânge, să scoată dinţi, şi să facă operaţiile cele mai simple. După patru ani de serviciu la acest stăpân, Paré se duse la Paris, unde mulţumită îndemânării sale, folosi nespus de avantajele pe cari i le oferi acest oraş pentru studiul anatomiei şi al medicinei.

Reuşi să capete postul de chirurg-ajutor de la Hótel-Dieu, unde se făcu cunoscut printr-o conduită atât de exemplară şi prin succese atât de strălucite, încât i se încredinţă grija să înlocuiască pe lângă bolnavi pe profesorul Goupil, care ocupa atunci catedra de chirurgie la Colegiul Franţei.

Paré după ce urmă cursul obişnuit al studiilor, fu promovat ca maestru bărbier-chirurg, şi puţin timp după aceasta, întovărăşi în Piemont armata franceză comandată de Montmorency. Acolo îşi văzu câmpul experienţelor sale lărgindu-se desăvârşit, şi profitând cu grijă şi cu pricepere de această situaţiune, aduse în practica sa de toate zilele roadele îndrăzneţe ale unui spririt arzător şi original.

El nu era omul care să meargă servil pe făgaşul tras de predecesorii săi, şi căută cu cât mai mare grijă să-şi dea seama, el însuşi, de cauzele boalelor şi de remediile lor. Scopul practic al studiilor sale era să găsească cel mai bun mijloc de a micşora în adevăr durerea şi de a ajuta la acţiunea vindecătoare a naturii.

În această cale, reuşi să introducă mai multe îmbunătăţiri importante, nu numai în practica chirurgiei, dar şi în aceea a medicinei; şi tratamentul său în rănile cu arme de foc, tratament în care dădu dovadă tot de atâta ştiinţă ca şi de omenie, avu, între altele, cel mai mare succes.

Până în vremea lui Paré, soldaţii răniţi avură mai mult de suferit de pe urma ignoraţei chirurgilor decât din pricina îndemânării duşmanului. Pentru a opri hemoragia, în cazurile de rănire prin arme de foc, chirurgii recurgeau la mijlocul barbar de a se pansa rănile cu oloi ferbinte, de a le arde cu fierul roş, şi când trebuiau să amputeze, o făceau cu ajutorul unui cuţit înroşit în foc.

Paré la început, nu putu face decât să trateze rănile după metoda obişnuită: dar într-o zi, lipsind oloiul, din fericire, îl înlocui cu o cataplasmă mai dulce şi mai înmuietoare. Toată noaptea fu în prada gândului că făcuse rău; şi-şi poate oricine închipui uşurarea pe care o simţi, când dimineaţa văzu că răniţii care fuseseră astfel trataţi, erau, comparativ, mai liniştiţi şi mai învioraţi de somn, – în timp ce acei care fuseseră trataţi cu oloi fierbinte, erau, ca de obicei, chinuiţi de cele mai crude suferinţe.

Astfel fu obârşia întâmplătoare a unora din cele mai mari îmbunătăţiri introduse de Paré, în îngrijirea rănilor. Dar o ameliorare mai importantă şi care nu fu datorită întâmplării, fu întrebuinţarea acului şi a cusăturii, în legarea arterelor, în locul fierului roş întrebuinţat până atunci.

Fără îndoială că la început, noile metode ale lui Paré fură privite ca inovaţii primejdioase, şi chirurgii bătrâni se uniră pentru a le împiedica. Ei ţinură de rău pe Paré pentru lipsa lui de educaţie şi mai ales pentru necunoaşterea limbilor greacă şi latină, şi îl urmăriră cu citaţii împrumutate de la autori vechi, – citaţii pe care, în adevăr, el nu putea nici să le verifice.

Dar cel mai bun răspuns al său la atacurile adversarilor, consista în omenia, îndemânarea şi succesul practicei sale. De pretutindeni, soldaţii răniţi chemau pe Paré care, de altfel, era mereu în serviciul lor, tratându-i nu numai cu grijă, dar şi cu iubire, zicându-le, de obicei, când pleca: „Eu te-am pansat, Dumnezeu să te vindece!”

După trei ani de serviciu ca chirurg militar, se reîntoarse la Paris, încărcat de un aşa de mare renume, că fu numit pe dată chirurg al lui Henric al IIl-lea. Dar după un scurt răstimp de odihnă, îl găsim din nou prin lagăre. În toţi anii, primăvara, pleacă cu armata şi nu se reîntoarce la Paris, decât la sfârşitul campaniei.

Când Metzul fu asediat de Carol-Quintul, garnizoana avu de suferit pierderi grele, şi numărul răniţilor deveni foarte mare. Chirurgii, puţin numeroşi şi nepregătiţi omorau, după toate aparenţele, mai mulţi soldaţi decât Spaniolii. Ducele de Guise, care comanda garnizoana, scrise regelui, rugându-l să trimeată pe Paré în ajutorul lui.

Bravul chirurg plecă deîndată, şi făcând faţă celor mai mari pericole, între altele – cum spunea el – „de a fi spânzurat, gâtuit sau făcut fărâme”, reuşi să treacă printre liniile inamicului şi să intre în Metz. Ducele, generalii şi căpitanii îi făcură cea mai caldă primire, zicându-i că, de aici înainte, nu mai aveau teamă de moarte, dacă s-ar întâmpla să fie răniţi.

Şi soldaţii, când auziră de sosirea lui, începură să strige: „Nu ne mai temem că vom muri din pricina rănilor – căci prietenul nostru a venit între noi!” Anul următor, Paré se găsi cu cei asediaţi în oraşul Hesdin, care căzu în puterea ducelui de Savoia, şi fu făcut prizonier. Dar, reuşind să vindece de o rană grea pe unul din ofiţerii de căpetenie ai inamicului, fu pus în libertate fără zălog, – şi se reîntoarse viu și nevătămat la Paris.

El îşi consacră tot restul vieţii studiului, faptelor de pietate şi operilor bune. După imboldul unora din cei mai savanţi contemporani ai săi, strânse rezultatele experienţelor sale chirurgicale în diferite lucrări, pe care le publică la deosebite epoci şi care formează 28 de cărţi.

Muri la Paris, încărcat de ani şi de slavă, în anul 1590.

„Ajută-te singur!” (Self-Help) sau “Caracter, puritate și stăruință”, de Samuel Smiles. În românește de AL. LASCAROV-MOLDOVANU. Editura CUGETAREA, București. Ediția a- III-a