Ajută-te singur: Puterea aplicației în știinte și în litere

0
101

photo-1473186505569-9c61870c11f9

“Mergi înainte — şi credinţa îţi va veni.” (D’Alembert)

Pentru a păstra autenticitatea mesajului, a fost păstrat limbajul din perioada interbelică, atunci când cartea a fost tradusă și publicată la noi.

Prin mijloacele cele mai simple şi prin mânuirea calităţilor celor mai obişnuite, se capătă în lume cele mai mari rezultate, viaţa de toate zilele, cu nevoile, cu îndatoririle şi cu grijile ei de fiece clipă, dă tuturor prilejul de a câştiga experienţa cea mai preţioasă; şi chiar pe cărările cele mai bătătorite, omul cu adevărat muncitor găseşte o întrebuinţare destul de mare pentru multe sforţări şi multă propăşire.

Creşterea de care prosperitatea omenească este în stare, nu se poate înfăptui decât urmând vechiul drum mare al aplecării şi al bunei purtări – şi pe această cale s-au aflat acei care, dând dovada celei mai mari stăruinţe şi a celei mai sincere iubiri pentru muncă, au căpătat cele mai mari izbânzi.

Chiar în cele mai înalte ramuri de activitate omenească, calităţile cele mai obişnuite,  ca, bunăoară, simțul comun, atenţia, aplicarea, stăruinţa, sunt, fără schimbare, cele mai folositoare. În cele din urmă, ne putem scuti de geniu, dar geniul însuși, oricât de mare ar fi,  nu se poate scuti de conlucrarea cu aceste calităţi obişnuite.

Oamenii mari sunt tocmai acei care cred mai puţin în puterea suprafirească a geniului şi în putinţa de a se scuti de această înţelepciune vulgară şi de această înlănţuire între idei, fără de care, chiar în lucrurile mici, nu există succes. Unii din ei chiar au definit geniul: „Bunul simţ dus la cea mai înaltă putere a lui.” Un profesor, distins rector al unui colegiu, spunea că geniul nu e altceva decât puterea de a face sforţări. Buffon a spus că „geniul… e răbdarea”.

Newton, desigur, era un spirit de mâna întâia şi totuşi, într-o zi pe când cineva l-a întrebat cum de-a făcut aşa de mari descoperiri: „gândindu-mă la ele necontenit”, răspunse el cu modestie. Altădată descria astfel felul său de a lucra: „Nu pierd din vedere subiectul şi aştept ca cele dintâi licăriri, mărindu-se treptat, să se schimbe într-o deplină şi strălucitoare lumină.” Numai prin aplicaţie şi stăruinţă Newton a ajuns la marele său renume. Singura lui recreare era să-şi învrâsteze lucrările.

Un alt mare filosof, Kepler, spunea asemenea, vorbind despre studiile sale: „Pot să-mi aplic descrierea pe care Virgil o dă renumelui – Fama mobilitate viget, vires acquivirit eundo, căci, fiecare reflexiune fiind pentru mine prilej pentru altele, ajung în cele din urmă să mă aplic subiectului cu toată energia de care este în stare spiritul meu”.

Atâtea rezultate extraordinare au fost obţinute numai prin aplicaţie şi stăruinţă, că multe spirite distinse s-au îndoit, cu vremea, că geniul ar fi un dar atât de excepţional pe cât se crede îndeobşte. Voltaire, între alţii, susţinea cu tărie că nu este nici cea mai mică linie de despărţire între omul de geniu şi cel de o inteligenţă obişnuită.

Beccaria mergea mai departe: era de părere că toţi oamenii ar putea fi poeţi şi oratori; iar Rieynholds, că toţi ar putea fi pictori sau scluptori. Locke, Helvetius, Diderot credeau că toţi oamenii pot deopotrivă să devină geniali, şi că tot ceea ce unii îndeplinesc în înrâurirea legilor fundamentale care diriguesc mersul inteligenţei umane, alţii le-ar îndeplini de asemenea, dacă, în aceleaşi împrejurări, ei s-ar aplica în acelaşi chip la aceleaşi lucrări.

„Ajută-te singur!” (Self-Help) sau “Caracter, puritate și stăruință”, de Samuel Smiles. În românește de AL. LASCAROV-MOLDOVANU. Editura CUGETAREA, București. Ediția a- III-a