Ajută-te singur: Eroi ai muncii stăruitoare. Davy. Faraday. Cuvier. Miller

0
64

davy1Pentru a păstra autenticitatea mesajului, a fost păstrat limbajul din perioada interbelică, atunci când cartea a fost tradusă și publicată la noi.

Humphry Davy, tânăr elev farmacist, îşi făcu cele dintâi experienţe cu instrumente de cea mai elementară simplitate.

Tot asemenea, continuatorul său, Faraday, îşi făcu experienţele asupra electricităţii, la început, cu o veche butelie. Atunci era calfă de legător – iar vocaţia lui pentru chimie fu hotărâtă de un curs în patru lecţii, făcut asupra acestui subiect de către Davy, la Institutul regal din Londra. Un membru al acestui Institut având treabă, într-o zi, la prăvălia unde lucra Faraday, băgă de seamă cum acesta cerceta în grabă cuvântul Electricitate dintr-o enciclopedie, care-i fusese dată la legat.

Cerând amănunte asupra lui Faraday, află că tânărul avea mare tragere de inimă pentru aceste studii şi-i dădu un bilet de intrare la Institut, unde el urmă cursurile lui Davy. Faraday luă note în timpul lecţiilor şi făcu un rezumat pe care îl arătă profesorului, care îi recunoscu exactitatea şi fu foarte surprins aflând ocupaţia tânărului. Faraday îşi arătă dorința de a se devota cu totul chimiei, la care Davy se împotrivi; dar el stăruind, fu îngăduit ca ajutor la institutul regal, şi în curând Faraday întrecu toate aşteptările.

Următoarea însemnare pe care Davy o făcu în jurnalul său la vârsta de douăzeci de ani, pe când lucra în laboratorul domnului Boddoes, la Bristol, ni-l arată desăvârşit: „N-am nici avere, nici naştere aleasă nici altăceva cu ce mă recomandă; totuşi dacă îmi va fi dat să trăesc, socotesc să fiu tot atât de folositor omenirii şi prietenilor mei, ca şi cum m-aş fi născut cu aceste avantaje.”

Coleridge spunea despre Davy: „Are o vioiciune şi o mlădiere de duh care îi îngăduie să prindă şi să analizeze toate chestiunile şi să tragă din ele toate fireştile lor urmări. Fiecare subiect găseşte în spiritul său un principiu de vitalitate. Gândurile, ca firele de iarbă, isbucnesc vii sub paşii lui.”

Marele Cuvier era un observator nespus de exact, atent şi vrednic. Încă de copil fu atras cătră studiul istoriei naturale văzând un volum de Buffon, care-i căzuse întâmplător în mână. Se puse să copieze desenele şi să le coloreze după descrierile date în text. Mai târziu – la şcoală – unul din profesorii lui îi dărui un exemplar din „Sistemul naturii”, a lui Linee, şi această lucrare, vreme de 10 ani, fu singura lui carte de istorie naturală.

La optsprezece ani i se dădu un loc de institutor într-o familie din Fecamp, în Normadia. Acolo, vecinătatea mării îi puse în faţă toate minunile vieţii marine. Plimbându-se într-o zi pe ţărm, găsi o moluscă aruncată pe nisip. Această fiinţa ciudată îi atrase băgarea de seamă. O luă să o disece – şi astfel începu studiul moluscelor, căruia datoră mai târziu, o parte din marea lui reputaţie. Nu avea altă carte de studiat decât pe aceea a naturii care-i stătea necontenit deschisă în față; şi acest studiu direct al obiectelor necontenit noi, necontenit deosebite, necontenit interesante, făcu asupra spiritului său o impresie mult mai adâncă decât ar fi făcut-o toate descrierile şi toate gravurile din lume.

Trei ani se scurseră astfel, în timpul cărora el compară toate speciile trăitoare de animale marine cu fosilele din vecinătate, disecă tot ce-i căzu sub mână, şi prin frumoase şi numeroase observaţii, pregăti calea unei reforme desăvârşite a clasificării regnului animal.

Către acea epocă, Cuvier găsi un demn preţuitor a lucrărilor sale în savantul abate Tissier, care vorbi atât de elogios despre el lui Jussieu şi altor prieteni din Paris, încât Cuvier fu rugat să trimeată unele din scrierile sale la Societatea de istorie naturală, – iar peste puţin fu numit suplinitor al catedrei de anatomie comparată la Muzeu.

Tessier spune în scrisoarea către Jussieu: „Vă amintiţi că eu v-am dat pe Delambre la Academie; în alt gen, şi acesta va fi un alt Delambre…” Profeţia lui Tissier s-a adeverit pe deplin.

Hugh Miller, tăietorul de piatră şi grafologul din Cromarty, nu era un om prea deosebit, dar se apucă de studiile sale ştiinţifice, cu tot atâta ardoare ca şi Cuvier. Şi-a povestit vieaţa într-o carte „Învăţătura şi profesorii mei” – care este chiar povestirea formării unui caracter nobil şi neatârnat, cu toată modesta lui obârşie. Una din cele mai bune pilde de self-help şi de self-respect.

Tatăl său murind într-un naufragiu, el rămase de mic în grija sărmanei sale mame. A urmat la vreo şcoală, dar cei mai buni profesori ai lui au fost copiii cu care se juca, bărbaţii printre care lucra, neamurile şi prietenii în mijlocul cărora trăia. Ceti mult şi de toate. Culese cele mai împrăştiate cunoştinţe în tovărăşia cultivatorilor, a constructorilor, a pescarilor, a marinarilor şi a bătrânilor, înarmat cu un ciocan pe care-l moştenise de la bunicul său, un bătrân vânător de boi sălbatici, copilul hoinărea, lovind cu el stâncile, sfărmând cremenile şi făcându-şi, din vârsta cea mai fragedă, o colecţie de pietre de mica, de porfir şi alte roce.

Câteodată se îndrepta spre păduri, şi acolo – ca la mare – băga de seamă ciudăţeniile geologice  pe care le întâlnea în cale. Rudele lui erau de părere să se facă preot, – acesta era visul multora din săracii plini de ambiţie ai Scoţiei. Dar tânărul nu simţea chemare pentru amvon – aşa că neamurile renunţară la această idee.

Când veni vorba să-şi aleagă o meserie, Hugh, urmându-şi îndemnul lăuntric, se făcu tăietor de piatră; şi începu să lucreze într-o carieră de la îmbucătura râului Cromarty. Această meserie fu pentru el o impunătoare şcoală. Însemnatele formaţiuni geologice peste care dădu îi deşteptară curiozitatea – şi peste puţin observă în această carieră un strat inferior de rocă de un roşu aprins şi un strat superior de argilă de un roşu palid.

Unde ceilalţi nu vedeau nimic, – el descoperea asemănări, diferenţe, particularităţi şi analogii care-i dădeau de gândit. De altfel, îi era deajuns să-şi ţină spiritul şi ochii deschişi şi să rămână cumpănit, harnic şi stăruitor: aici stătea toată faima desvoltării sale intelectuale.

Curiozitatea îi fu îmboldită şi hrănită de ciudatele rămăşiţe de peşti, de fujere şi de amonite aparţinând mai cu seamă speciilor dispărute pe care lucrarea valurilor asupra coastei le scotea la iveală sau care cădeau sub loviturile ciocanului său de zidar. Niciodată, de altfel, nu-şi pierdea din vedere subiectul, – necontenit îngrămădea observaţiile – şi compara între ele diferitele formaţiuni, așa fel, încât în cele din urmă, când, după ani, încetă de a mai lucra ca tăetor de piatră, el se afla în posesiunea tuturor materialelor trebuitoare pentru a alcătui lucrarea pe care o publică sub numele de Vechea gresie roşie, care fu îndestulătoare să-i dea renumele de geolog savant.

Dar această carte fu rodul lungilor ani de cercetări și de observaţie răbdătoare – şi el spune cu modestie în autobiografia sa: „Singurul merit pe care îi pentru mine, este că am dat dovadă de răbdare și de stăruinţă în cercetările mele. De altfel această umilă calitate, răbdarea, poate – dacă e bine îndrumată – să ducă la înfloriri de idei mai extraordinare decât acelea cari izvorăsc din geniu.”

Aşa că mai folositoare în această vieaţă sunt voinţa şi activitatea stăruitoare, decât întâmplarea. Aceste calităţi sunt acelea care dau unui om vioiciunea de spirit trebuitoare, ca să recunoască prilejurile favorabile şi ca să prindă clipa când ele se înfăţişează. Aceluia care n-are nici ţintă, nici activitate, nici imbold, prilejurile cele mai fericite nu slujesc la nimic, – trece pe lângă ele, fără să le vadă.

Dar dacă eşti gata să prinzi şi să foloseşti clipele de răgaz, chiar cele mai scurte, te vei minuna de ceea ce poţi săvârşi în felul acesta. Watt când vru să înveţe chimia şi mecanica, nu părăsi pentru aceasta, meşteşugul său de fabricant de instrumente matematice; se mulţumi să-şi întrebuinţeze cu folos ceasurile libere şi să profite de toate prilejurile ca să se instruiască în literatură şi în principiile ştiinţelor pe care voia să le înveţe.

În ceasurile de repaos pe care i le dădea serviciul său de noapte, Stephenson, pe atunci lucrător mecanic, învăţă arhitectura şi geometria, – şi în ceasurile de libertate pe care le avea acasă, studia mecanica, pregătindu-se, în felul acesta, fără încetare, pentru marea operă pe care trebuia s-o desăvârşească – invenţiunea locomotivei.

Asiduitatea la muncă fu pentru Dalton obişnuinţa vieţii sale întregi. Începând de pe când era abia un copil – şi mergând până la un an sau doi înainte de moarte, el adună peste două sute de mii de observaţii meteorologice.

„Ajută-te singur!” (Self-Help) sau “Caracter, puritate și stăruință”, de Samuel Smiles. În românește de AL. LASCAROV-MOLDOVANU. Editura CUGETAREA, București. Ediția a- III-a