Ajută-te singur: Astronomi, chimişti, prelaţi, generali – ridicaţi din ţinuturile Sărăciei…

0
74

uvs130104-001

Pentru a păstra autenticitatea mesajului, a fost păstrat limbajul din perioada interbelică, atunci când cartea a fost tradusă și publicată la noi.

Mulţi din cei cari s-au distins în ştiinţă sunt ieşiţi dintr-o treaptă socială unde nu poate fi vorba de vreo asemenea îndeletnicire ştiinţifică. Astfel printre acei cari au dat un mare imbold sublimei ştiinţe astronomice, găsim pe Copernic, fiul unui brutar polonez, pe Kepler, fiul unui cârciumar german, şi el însuşi băiat de prăvălie, pe d’Alembert, copil găsit, cules într-o noapte de iarnă de pe treptele bisericei St.-Jean-le-Rond din Paris şi crescut de femeia unui geamgiu, – pe Newton şi Laplace, cel dintâi, fiul unui mic proprietar din Grantham, Anglia, cel de al doilea, fiul unui sărman ţăran din Beaumont-en-Auge, aproape de Honfleur.

Cu toate împrejurările potrivnice, cu care ei avură de luptat de la cei dintâi paşi ce făcură în viată, aceşti oameni de seamă îşi statorniciră, prin fireasca întrebuinţare a însuşirilor lor, un renume trainic si tare, pe care toate avuţiile pământului nu-l puteau plăti.

Bogăţia le-ar fi fost poate un zăgaz mai mare decât sărăcia în sânul căreia se născuseră. Tatăl lui Lagrange, un alt astronom şi matematician de frunte, era vistiernicul războiului la Turin. El se ruină în nişte întreprinderi nenorocite şi familia îi ajunse aproape în sărăcie. Acestei întâmplări mai pe urmă, Lagrange avea obiceiul să spună că-i datoreşte şi fericirea şi renumele său. „Dacă aş fi fost bogat – spune el – de sigur că n-aş fi ajuns niciodată academician.”

Abatele Hautefeuille, alt fizician şi mecanician distins, era fiul unui brutar din Orléans. Tatăl lui Gassendi era un ţăran sărman din Champtercier (Alpii de Jos), iar René Just Haüy, mineralogistul, era fiul unui ţesător din Saint-Just (Oise). Chimistul Vauquelin avu de tată pe un ţăran din Saint-André d’Hebertot (Calvados). Dacă la şcoala unde fu trimes în copilăria lui, nu strălucea prin luxul veştmintelor sale, strălucea în schimb, printr-o inteligenţă sclipitoare, şi dascălul care-l învăţa să scrie şi să cetească, lăudându-l îi spunea mereu : „Munceşte, studiază Colin, şi, într-o zi vei purta haine frumoase ca şi epitropii bisericii de aici.”

Un farmacist din împrejurime, cercetând şcoala, admiră braţele sănătoase ale copilului şi se prinse să-l ia ca băiat la laborator, lucru la care Vauquelin consimţi, în nădejdea că astfel îşi va putea urma studiile. Dar farmacistul nu înţelegea să îngădue ca Vauquelin să dea învăţăturii nici cea mai mică fărâmă din timpul său, – aşa încât tânărul, sigur pe sine, luă hotărîrea să părăsească locul. Plecă şi luă drumul Parisului, neavând cu sine decât sacul de drum din spinare şi doi scuzi în buzunar. Sosit la Paris, se puse să caute un loc de ucenic la vreo farmacie, dar toate năzuinţele lui rămaseră fără rod.

Copleşit de oboseală şi de griji, căzu bolnav şi, aşa, fu dus pe moarte la Hôtel-Dieu. Dar,- cum spune vorba: „urziturii, Dumnezeu îi trimite firul”, urmarea dovedi că zile mai bune erau undeva păstrate şi pentru sărmanul Vauquelin. Însănătoşindu-se, se puse din nou să caute şi găsi loc la un farmacist. După puţină vreme cunoscu pe celebrul chimist Fourcroy, care fu atât de încântat de el, încât îl luă ca secretar, şi la moartea acestui mare filosof, care veni mult mai târziu, Vauquelin îl urmă la catedra de chimie a facultăţii de medicină.

În sfârşit, la 1820, reuşi deputat în Calvados, şi reintră învingător în satul din care plecase aşa de sărac şi necunoscut.

Ca şi chirurgul englez John Hunter, marii chirurgi francezi Ambroise Paré şi Dupuytren, ieşiră dintr-o clasă socială foarte modestă. La vârsta de 3 ani, Dupuytren fu luat de la părinţi de către o doamnă, care voia să-l adopteze. Cu toate că erau săraci, ei nu voiră să se despartă de copilul lor, care, aşa fiind, fu înapoiat.

Mărindu-se, el îşi făcu, din pricina firii lui plăcute, a purtării şi a ascultării lui, o mulţime de prieteni, dintre care unul fu gata să-i înlesnească mijloacele ca să se ducă la Paris spre a studia medicina. Dupuytren atât aştepta; să încalece bine în şea, şi să-şi facă drumul.

Se povesteşte de el că pe vremea când studia în colegiul din La Marche, ocupa dimpreună cu un tovarăş de studiu o cameră al cărui mobilier erau trei scaune, o masă şi un soi de pat, în care, pe rând, cei doi tineri se culcau. Mijloacele lor erau aşa de mici, încât adesea nu trăiau decât cu pâine şi apă. Desăvârşirea la care a ajuns: se ştie îndeajuns că în cei din urmă ani ai vieţii sale era recunoscut ca cel mai mare chirurg al vremii.

Printre oamenii de seamă, care, ca să spun aşa, au pus aureolă de glorie în jurul sărăciei, putem număra pe Iosef Fourier, fiul unui croitor din Auxerre; pe Durrant, profesor de arhitectură la şcoala politechnică, fiul unui cismar din Paris, pe Conrad Gesner, naturalistul, fiul unui curelar din Zurich. Acest din urmă, avu să lupte, chiar de la începutul carierii sale, împotriva tuturor piedicilor ce se nasc din sărăcie, boală şi nefericire casnică: dar nimic nu putu să-i stingă curajul, să-l oprească în progresul său. Viaţa lui a fost cu drept cuvânt, o strălucitoare dovedire a adevărului vorbelor, că acelora care au multe de făcut, dar care au bunăvoinţă, timpul nu le lipseşte.

Petre Ramus ne dă o pildă de acelaş fel. Născut în Picardia, dintr-o familie săracă, a păzit oile în copilărie. Dar această îndeletnicire nefiind câtuşi de puţin pe placul său, el plecă la Paris, unde, după ce îndură multă mizerie, reuşi să intre servitor la colegiul de Navara. Acest loc, cât era de umil, îi deschise totuşi drumul spre cultură, şi în puţină vreme Ramus deveni unul dintre oamenii cei mai savanţi din vremea lui.

Am putea însemna un număr nesfârşit de pilde de acestea. În toate ramurile îndeletnicirilor omeneşti, arte frumoase, literatură, afaceri, – ele sunt atât de numeroase, încât ne aflăm în faţa unei adevărate bogăţii şi e foarte greu în această mulţime de oameni străluciţi care datoresc izbânda ardoarei de muncă şi sforţărilor lor răbdătoare, să poţi face o alegere care să nu treacă marginile unui volum obişnuit.

Ajunge de pildă să arunci ochii pe tărâmul geografic, pentru a însemna printre înfăptuitorii marilor descoperiri pe Cristor Columb, fiul unui dărăcitor de lână din Genua, – pe Cook, care a fost băiat de prăvălie la un negustor din Yorkshire, – pe Levingstone, care a fost lucrător într-o ţesătorie de bumbac, aproape de Glascow. Printre artişti găsim pe Claude, fiul unui cofetar, pe Geefs, al unui brutar, pe Leopold Robert, al unui ceasornicar; în vreme ce pe de altă parte, vedem că Inigo Jones fu mai întâi lemnar, – Haydn, rotar şi Daguerre, pictor de decoruri la operă.

Printre papi, Grigore al VII-lea a avut de tată pe un tâmplar, – Sixte-Quint pe un cioban, – şi Adrian al VI-a pe un barcagiu. În tinereţea sa, Adrian, prea sărac ca să cumpere o lumânare, obişnuia să-şi facă lecţiile la lumina felinarelor de pe stradă, a celor de la porţile caselor, dând astfel pilda unei admirabile răbdări şi a unei neasemuite ardori de muncă, semne sigure ale izbândei lui de mai târziu.

Proverbul care spune că „talentelor le stă deschisă cariera”, primi în timpul revoluţiei franceze, numeroase şi strălucite dovezi. Hoche, Humbert, Pichegru şi mulţi alţii intrară în carieră ca simpli soldaţi. Humbert fusese în tinereţe un foarte rău copil, şi la şaisprezece ani fugi din casa părintească. Fu, rând pe rând, servitor la un negustor din Nancy, lucrător la Lyon, şi mai târziu negustor de piei de iepuri.

În 1792, se înrolă ca voluntar şi după un an fu numit general de brigadă. Kleber, Lefevre, Suchet, Victor, Lannes, Soult, Massena, Saint Cyr, d’Erlon, Murat, Augureau, Besiers, Ney, toţi se iviră dintre rânduri.

Saint Cyr, fiul unui sărac tăbâcar, începu prin a fi actor, după ce intră într-un regiment de vânători, unde după un an, fu făcut căpitan. Victor, care mai târziu deveni duce de Bellune, se înrolă în 1871 în al IV-a regiment de artilerie.

În timpul evenimentelor Revoluţiei, el fu concediat; dar de îndată ce izbucni războiul, se reangajă şi căpătă în câteva luni, datorită îndemânării şi bărbăţiei lui, gradele de adjutant-maior şi comandant de batalion. Murat, „frumosul săbier”, era fiul unui hangiu din satul Perigorde şi, în tinereţe, îngrijea caii în grajdurile hanului. Se înrolă, mai întâi înt-un regiment de vânători, de unde fu scos pentru nesupunere; dar angajându-se din nou, când războaiele Revoluţiei începură, atinse repede gradul de colonel.

Ney se încadră la optsprezece ani într-un regiment de husari şi încetul cu încetul, urca grad dupa grad. Kléber, care în curând îi aprecie meritele, îl numi „neobositul” şi îl făcu adjutant-general, deşi nu avea încă douăzeci şi cinci de ani. Pe de altă parte, vedem că Soult nu primi aproape nicio educaţie în tinereţe şi învăţă geografia, abia când fu ministru de externe al Franţei.

Este adevărat că atunci când se hotărî pentru acest studiu, fu pentru el un isvor de nesecată plăcere. Stătu şase ani în infanteria regală până căpătă gradul de sergent. Dar înaintarea lui Soult fu grabnică dacă o asemuim cu a lui Massena, care servi paisprezece ani în regimentul italian regal, înainte de a atinge gradul de sergent, – şi cu toate că pe urmă se ridică din scară în scară la gradul de colonel, general de divizie şi mareşal, totuşi el zicea totdeauna că gradul de sergent fusese, din toate, acel pe care îl căpătase mai anevoe.

 

„Ajută-te singur!” (Self-Help) sau „Caracter, puritate și stăruință”, de Samuel Smiles. În românește de AL. LASCAROV-MOLDOVANU. Editura CUGETAREA, București. Ediția a- III-a

Baner asculta RJS