Aimee Iacobescu: Cred că este imposibil să nu-ţi iubeşti ţara

0
516

932198012_aLoreta Popa

Întotdeauna mi-a părut rău că nu m-am născut mai devreme să prind şi eu acele vremuri frumoase, numesc aici perioada anilor 60. Filmele pe care le vedeam la Cinematecă mă inspirau, mă bucurau, mă fascinau. Urmăream cu atenţie totul pentru că nu ştiam când voi mai avea ocazia să revăd acele secvenţe.

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]
[fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Nu exista posibilitatea de a urmări un film altfel decât pe marele ecran sau la televizor, fără generic de început sau de final, că aşa erau vremurile. Târziu a apărut moda nopţilor la video, dar filmele nu erau româneşti, ci străine, aduse cine ştie cum în ţară. La intrarea în cinematografele de atunci erai întâmpinat de portretele actorilor români, care mai de care mai frumoase. Ce e drept aveam o bucurie lăuntrică inexplicabilă atunci când îi recunoşteam.

scr_004

Printre aceştia se număra şi actriţa Aimee Iacobescu, la care ţineam în mod special. Nu ştiu de ce. Mă tulbura frumuseţea ei, aparenta fragilitate, intensitatea privirii, gingăşia, naturaleţea ei. Plus că acelaşi portret trona pe peretele bunicii din partea mamei. Niciodată nu am ştiut de ce tocmai acea imagine a fost ca să-mi lumineze copilăria.

Este una dintre marile doamne ale teatrului românesc şi cu rolul Domniţei Ralu, din pelicula lui Dinu Cocea, a cucerit generaţie după generaţie de spectator. Aimee Iacobescu face parte din categoria actorilor care se dăruiesc scenei, luminând-o cu harul primit. Şi-a păstrat prospeţimea din tinereţe, eleganţa, rafinamentul şi frumuseţea. A rămas în memoria românilor cu rolurile sale din filme, dar şi cu cele din teatru, acolo unde talentul său este răsplătit pe loc de public, cu aplauze, cu căldură, cu iubire necondiţionată.

În anii de după al doilea război mondial naşterea unui copil se declara la Starea Civilă la ceva timp de la fericitul eveniment. Unii erau aşa de fericiţi că li s-a născut un copil că petreceau zile la rând uitând că trebuie să-l declare în acte şi să-i dea un nume. Evident, erau cazuri când se uita pur şi simplu.

În cazul familiei Iacobescu, din satul Unguriu, judeţul Buzău, în noaptea de Sânziene a anului 1946 au venit pe lume doi copii, gemeni, fată şi băiat, care s-au zbătut câteva zile între viaţă şi moarte. Nu se ştia dacă vor trăi sau nu. Astfel că au fost declaraţi la data de 1 iulie. Sunt nenumărate astfel de cazuri în acea perioadă. Gemenii au primit numele Aimée şi Dorel. Familia avea o casă mare, cu cinci camere şi cerdac, o livadă imensă.

aimee-iacobescu-maria-ploae_3517a55d458723

Mama gemenilor se numea Steluţa şi era absolventă a facultăţii de desen şi scenografie, iar tatăl, Constantin, era medic militar. „De ce Aimee?“, a sunat prima mea întrebare, ce m-a frământat întreaga adolescenţă, pentru că era un nume neobişnuit la noi în ţară. “Răspunsul este simplu, draga mea. Tata obişnuia să se adreseze mamei mele, atunci când îi scria scrisori cu «Ma bien aimée». Astfel că acest alint a devenit numele meu. Zâmbesc când aud că spui că te-a frământat multă vreme pentru că am avut de-a lungul timpului problem cu el.

Autorităţile acelor vremuri habar nu aveau că vine din franceză, ce înseamnă nu mai spun, cât despre efortul de a-l pronunţa te las să te gândeşti cam cum făceau asta. Evident, îl citeau ca atare. Nu ştii de câte ori m-au luat la întrebări pentru el. De atunci mi-am dat seama că mediocritatea exclude umanismul.

SCAN0014aimee

Numai apropiaţii şi familia ştiu că eu şi fratele meu ne-am născut de fapt în noaptea de 23 iunie. De acolo, din acel loc, de pe acea bucată de pământ mi-am tras seva, pentru că tot ce am mai frumos înlăuntrul fiinţei mele de acolo am. În vatra satului era o livadă şi în fiecare an, primăvara, eu cu fratele meu aşteptam mereu clipa în care pomii trebuiau să înflorească. Şi nu ştiu cum se făcea că de fiecare data, ei înfloreau noaptea, în timp ce noi dormeam Fratele meu geamăn locuieşte la Paris, e departe, din păcate”, spune Aimee Iacobescu.


Este binecunoscută lupta pe care actriţa a dus-o pentru a-şi recupera terenul şi casa familiei şi din păcate nici casa şi nici livada nu mai există astăzi. În 1990, profitând de faptul că actriţa nu era acolo, câţiva săteni au intrat abuziv şi au distrus aproape tot. Au dărâmat ziduri, au smuls stâlpi de susţinere, duşumele, totul cu o furie pe care Aimee Iacobescu nu şi-o poate explica nici astăzi, deşi a reuşit să câştige procesul şi să recupereze ce a mai rămas din ceea ce familia ei a avut.

Moldovan22„Am reuşit să câştig procesul pe care l-am avut pentru pământul meu şi acum sunt fericită, pentru că este locul pe care eu îl numesc acasă. Pământul românesc înseamnă locul unde m-am născut. Cred că este imposibil să nu-ţi iubeşti ţara. Erau în acea livadă nuci de pe vremea stră-străbunicii mele, iar stră-străbunicul meu era preot aici în sat. Cum să nu doară faptul că acelor copaci le-au fost smulse rădăcinile. E ca şi cum le-au smuls pe ale mele.

Nu-mi venea în gând decât reproşul străbunicilor mei, că n-am avut puterea să păstrez ce mi-au lăsat ca moştenire. Când eram eu mică nu aveam voie să mergem la biserică. Când era Paşte şi Crăciun intenţionat ne chemau la serbare la şcoală. Mergeam pe la 7 dimineaţa şi ne ţineau până la prânz. Bunica ne atenţiona mereu pe mine şi fratele meu să nu spunem că mergem la biserică sau că ne împărtăşim, că învăţăm limba franceză, să nu scoatem o vorbă despre casa în care ne-am născut. Aşa era regimul atunci.

Este un sentiment aparte să ai în familie un preot, simţi că ai mai multe rădăcini decât ceilalţi. Eşti mai ataşat de pământ, de ţară. Cred în Dumnezeu, am o credinţă puternică, sunt stră-strănepoată de preot şi mă doare că oamenii au uitat să meargă la biserică, sunt îngrijoraţi, sunt încruntaţi, nu mai zâmbesc, sunt supăraţi, nu ştiu dacă mai au unde să muncească mâine.

 images

Nimeni nu mai zâmbeşte pe stradă. Credincioşi sunt, dar nu sunt practicanţi. Nu am avut niciodată căderi, din fericire. Necazuri da, dar căderi nu. Te naşti puternic, nu e ceva pe care să-l înveţi. Ca şi harul, pe care îl primeşti când vii aici. Nu e ceva ce se învaţă”, crede actriţa.

Şi-au schimbat de câteva ori domiciliul şi până târziu, frica de Securitate nu a lăsat familia actriţei să vorbească altfel decât în şoaptă. „Am o amintire teribilă legată de Alba-Iulia. Am stat acolo chiar în palatal Mariei Tereza, pentru că peste drum era spitalul unde tata lucre. Era seara de Crăciun, iar noi am primit vizita soldatului de la poartă, ungur, care i-a spus mamei să scoată bradul împodobit din casă pentru că politrucul vine să controleze cine avea brad în casă şi cine sărbătorea Crăciunul.

cinci_femei_in_tranzitiejpg

Acest politruc răspundea politic de armată, care verifica cine sărbătoreşte Paştele şi dacă găsea ceva imediat se afla. Mama i-a spus tatălui meu şi nu pot uita imaginea lui cu bradul împodobit aruncându-l dincolo de ziduri.“

Tatăl actriţei nu a fost de acord cu alegerea fiicei lui atunci când aceasta i-a spus că vrea să dea la Teatru. Actoria era o meserie care nu te hrănea nici pe tine, nici familia ta, aşa gândea medicul Iacobescu. „Mi-aduc aminte că atunci când am dat examen, mama, care mă susţinea, a croit pentru mine o fustă şi o bluză din ce avea ea prin dulap şi am purtat pentru prima dată în viaţă pantofi cu toc. Pentru că nu eram obişnuită cu ei, mersul meu era legănat, dezechilibrat, aşa că mi s-a spus chiar atunci să-i arunc şi să merg normal.

7_v1bxg

Am fost elevă la «Gheorghe Lazăr», iar întâlnirea mea cu regizorul Sică Alexandrescu, care m-a remarcat la un concurs de recitări, unde am fost premiată, a fost de bun augur. De fapt mi-a schimbat viaţa, pentru că putea să se întâmple ca maestrul să nu asiste la acea serbare. Aveam 17 ani când mi-a dat primul rol pe scena Naţionalului în «Adam şi Eva».

Frumos a fost că atât eu, cât şi fratele meu am intrat la Actorie. Dorel intrase deja la Politehnică, însă regizorul Alexandru Finţi l-a convins să vină şi la examenul de la Teatru. Nu i-a spus tatei că a reuşit, dar când a aflat, i-a promis că după ce termină facultatea o să urmeze alta, care să-i aducă o meserie mai bine plătită. Am terminat amândoi şefi de promoţie, la clase diferite.

360895

A jucat în câteva piese de teatru, a terminat a doua facultate de limbi străine şi a plecat la Lisabona cu o bursa din partea statului portughez. S-a căsătorit şi din anumite motive a decis să se mute la Paris. Locuieşte acolo de peste 30 de ani. Se întâmplă să mă gândesc la el şi să mă sune imediat. Se spune că gemenii se simt unul pe celălalt şi chiar aşa este. Şi mama are o soră geamănă, şi bunica mea a avut o soră geamănă”, afirmă Aimee Iacobescu.

Ca şefă de promoţie, Aimée Iacobescu a fost repartizată direct la Teatrul Naţional. Era o metodă potrivită de a reîmprospăta trupa teatrului, de a da o şansă tinerilor actori să capete experienţă, să fure meserie de la adevăraţii monştri sacri ai scenei. “Momentul debutului meu e incredibil, nu-l voi uita niciodată.

DCP_0527

A fost foarte devreme, la 16 ani eram deja pe scena Naţionalului. Cred că m-am născut pentru actorie. Pe partea profesională mă consider norocoasă pentru că întotdeauna am avut publicul lângă mine. Nu am să renunţ niciodată la Naţional, acolo am început şi tot acolo vreau să mor. Poate unicul lucru care te consolează ca actor în România este modul în care te privesc oamenii pe stradă. Mă doare că teatrul şi-a pierdut magia. Când intrai în teatru, uitai tot.

Teatrul era foarte iubit şi se conştientiza acest lucru. În ceea ce mă priveşte, mi-am iubit toate rolurile şi am încercat să fiu cât se poate de sinceră, pentru că sinceritatea, naturaleţea reprezintă cheia fiecărui rol. Sigur că am fost nemulţumită când m-am văzut jucând aproape acelaşi gen de rol, dar mi-am zis că trebuie să găsesc mijloace să nu semăn cu cea de dinainte, ca de fiecare dată spectatorul, văzându-mă, să nu se plictisească. Am căpătat maturitatea, experienţa şi energia care ar fi fost păcat să se piardă în aşteptări inutile. Dacă în teatru convenţia este acceptată de spectator, la film el se aşteaptă să vadă viaţă netrucată”, mărturiseşte actriţa.

SCAN0013aimee

Odată cu distribuirea ei în „Haiducii“, Aimee Iacobescu a fost remarcată de regizorul francez Bernard Borderie, care şi-a dorit ca frumoasa româncă să facă parte din distribuţia filmului său „Şapte băieţi şi o ştrengăriţă“ unde jucau Jean Marais, Şerban Cantacuzino şi Florin Piersic.

Succesul a fost mare, publicul a remarcat-o imediat şi rolurile au venit unul după altul. Evident, acest lucru a însemnat multă muncă, uneori epuizare totală. Interpretă fără egal a răsfăţului ingenuu, a cochetăriei căreia până la urmă i se iartă şi micile intenţii inocente, a deselor clipiri de gene, Aimée Iacobescu are o vibraţie naturală aparte. Are nu numai talent, dar şi o desăvârşită încredere, care a ajutat-o să depăşească multe.

Lungile turnee, prezentări de festivaluri, inocente, femei fără suflet uneori, infidel, pe toate le-a interpretat cu profesionalism, tuturor le-a dăruit câte puţin din fiinţa care este. Era suficient să i se spună că trebuie să înveţe un rol în două zile şi aproape imediat intra în pielea personajului. Nu oricine poate reuşi o asemenea performanţă. „Mi-aduc aminte că am fost nevoită să o înlocuiesc pe Adela Mărculescu într-un turneu cu «Idolul şi Ion Anapoda».

Am învăţat rolul acasă şi pe drum, în autobuz. Nu aveam cu noi atunci nici un sufleor, aşa că am intrat pe scenă, am aruncat mănuşile şi am tunat replica «Ştii de ce am aprins lumina, Walter? Ca să te văd dacă mai eşti în stare…» în loc de «Ştii de ce am aprins lumina, Walter? Ca să te privesc în faţă şi să văd dacă mai eşti în stare să roşeşti.» Atunci când i-am văzut pe toţi zâmbind mi-am dat seama că am spus altfel decât trebuia”.

Au urmat filmele „Osânda”, „Dumbrava minunată”, „Ultima noapte de dragoste”, „Cu mâinile curate”, „Zestrea domniţei Ralu”, „Cuibui de viespi”, „Detectiv fără voie”. „ La teatru eu mă duc cu suflet şi cu pasiune. Aş fi putut juca multe tipuri de personaje. Mi-aş fi dorit să joc şi rol de ţărancă, dar mi se spunea că sunt prea frumoasă pentru asta. Eu consider că sunt modestă de felul meu, aştept ca oamenii să remarce şi ştiu că publicul mă recunoaşte, mă place şi mă iubeşte.

osanda1

Un rol la care ţin mult este cel din «Osânda» de Sergiu Nicolaescu, pentru că acolo am creat un personaj unic în filmul românesc, aristocrata română. Am avut satisfacţii artistice extraordinare. Cariera m-a împlinit. Alte două roluri iubesc în teatru. Ioana, din piesa «Acolo, departe…» de Mircea Ştefănescu. Al doilea rol este cel al Laurei din «Menajeria de sticlă», de Tennesse Williams. Laura trăieşte într-o lume a ei, înconjurată de bibelourile de sticlă, neînţeleasă de nimeni. Iubesc acest rol pentru că am regăsit ceva din mine în el.

Ea vede o lume magică, acolo unde ceilalţi nu văd decât o menajerie de sticlă. Şi eu la fel, pentru că în copilărie eram subţire, păream transparentă şi pielea mea era alba, fină. Mi se spunea fetiţa de sticlă. La fel cum Laura ţine Unicornul în lumină, căci acest animal fantastic iubeşte lumina, lăsând razele să strălucească prin el, la fel am scos şi eu personajul Laurei în lumină şi sunt fericită că am avut această şansă. Nu tristeţe reiese din piesă, ci sensibilitatea unei lumi fragile, gata oricând să se facă ţăndări, dar care nu renunţă la speranţă”, povesteşte Aimee Iacobescu.

asteptand-la-arlechin

Vârsta unei femei nu este cea pe care buletinul acesteia o dezvăluie, ci aceea pe care o merită. Aşa crede actriţa, care a reuşit să convingă timpul să nu lase urme pe chipul ei. De peste zece ani face parte din distribuţia piesei „Cinci femei de tranziţie”, cea mai longevivă piesă a Naţionalului, şi este neschimbată. „Privesc cum a mai trecut un an, încă unul, timp în care am reuşit să-mi rup o mână, pentru că în spatele teatrului e întuneric beznă.

După ce mi s-a întâmplat acest accident au pus nişte bare, de care acum te poţi ţine. Teatrul e în construcţie după cum se ştie bine. Ne mutăm dintr-o sală în alta. Sunt piese puse în scenă, care aşteaptă să fie văzute de public, dar nu sunt sălile gata, se lucrează la ele. Este vorba de «Revizorul», «Micul infern», «Moartea unui comis voiajor».

E foarte greu să joci pe un şantier în lucru. Dar nu numai aici este greu. Se întâmplă la fel peste tot în ţară. În industrie, în agricultură, în presă, în cultură. Lumea vine la teatru în speranţa unei normalităţi, oamenii vin să regăsească acel teatru de până în 1990, dar acest lucru, din păcate, nu se întâmplă. Eu sper ca până la urmă să ne revenim. Dacă există voinţă se poate schimba ceva. Fiecare îşi lucrează bucăţica lui, îşi face doar treaba lui şi nu-l mai interesează nimic altceva”, spune cu tristeţe Aimee Iacobescu.

actrita-aim-e-iacobescu-isi-aniverseaza-astazi-ziua-de-nastere-1_size1

Iubeşte muzica clasică, îi adoră pe Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, George Topârceanu, oamenii de valoare despre care nimeni nu mai vorbeşte astăzi. Crede că tot ceea ce se face în film, teatru, pictură, muzică, se face pentru public. Toţi se gândesc la cei care-i privesc, care văd şi apreciază ceea ce au făcut ei.

Publicul este judecătorul, dar şi avocatul. Şi tot el dă verdictul. Crede că nu există actor care să nu fie fericit când este oprit pe stradă, sau la intrarea în teatru de un spectator, copil sau vârstnic, de la care află că a plăcut personajul lui. „Oamenii gustă, compară, cântăresc şi apoi aleg.

Mereu m-am simţit fericită să mă simt aleasa publicului. Simt iubirea aceasta. Este esenţial să vezi că prin profesia ta reuşeşti să educi în aşa fel încât spectatorul să deosebească un concert de muzică uşoară de o drama de Ibsen, o comedie de Caragiale, sau un spectacol de varietăţi de unul de poezie contemporană. Mă doare că nu mai există uniunea aceea între oameni, prietenia aceea frumoasă, legăturile sentimentale speciale de altădată. Nici afecţiune nu mai există. Nici măcar între noi, actorii. Am avut întâlniri frumoase de-a lungul timpului cu oameni frumoşi, am fost o norocoasă din punctual acesta de vedere, dar nu pot să spun că sunt prietenă cu cineva în mod deosebit, pentru că este şi greu să ai prieteni din aceeaşi breaslă.

Prieteniile durabile sunt cu cei care nu au aceeaşi profesie ca tine. De obicei o prietenie se naşte prin liceu. Nici tehnica asta, care ar trebui să ne ajute mai mult nu reuşeşte să ne aducă aproape unii de alţii. Înainte vreme, aveai o conversaţie cu cineva ochi în ochi. Acum, oamenii vorbesc numai la telefon, sau în faţa laptopului. A dispărut comuniunea aceea specială. Ne întâlneam, beam un ceai sau o cafea, eram prieteni, povesteam. Acum nu. Nici limba română nu se mai vorbeşte corect, este complet deformată”, a încheiat Aimee Iacobescu.

Aimee Iacobescu3

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ