Aforismul și romanța se întâlnesc în duh și se potențează una pe cealaltă

0
44

Deși la prima vedere, între aforism și romanță nu există vreo legătură, la un nivel mai profund, cele două se întâlnesc în duh și se potențează una pe cealaltă, întru valoare și sens. Există importante afinități între aforism și romanță la nivel cultural, spiritual, psihologic și și memorial.

Prima afinitate dintre aforism și romanță constă în apartenența acestora la un anumit gen literar.

Dacă aforismul se încadrează în genul paremiologic – gen literar hibrid aflat la granița dintre literatură și speculația filosofică sau religioasă – , romanța, care își are izvoarele în priceasnă și în lied, este o creație muzicală instrumentală, cu conținut liric, lucrare de autor sau de inspirație popular-colectivă, având în compoziția sa un text poetic pus pe note muzicale.

Prin acest text poetic, aflat în componența sa, și prin accepțiunea sa literară originară – romanța este, la origine, o specie a poeziei lirice sentimentale – , romanța se înrudește, așadar, cu literatura, adică cu genul liric.

A doua afinitate dintre aforism și romanță ține de caracterul universal-valabil al aforismului, el însuși fiind o artă a cuvântului.

Dacă aforismul reprezintă o gândire concentrată a sufletului, romanța este o meditație tristă, lirică, a inimii asupra unor probleme ale vieții, cum ar fi iubirea, pusă pe note muzicale. Așadar, textul romanței cuprinde și trebuie să cuprindă și aforisme, text în care acestea pot fi oricând intercalate, chiar și fragmentar.

Motivul? Aforismul este, el însuși, o artă a cuvântului și are un caracter universal-valabil, putând fi folosit în orice operă culturală purtătoare de cuvânt, precum: literatura (în poezie, proză și teatru), cinematografia și muzica.

Aforismul, specie a genului paremiologic, vechi de mii de ani, atât cel laic cât și cel creștin, poate intra oricând în textul următoarelor compoziții muzicale, acestea neaparținând exclusiv genului muzical laic: romanță, priceasnă, lied, imn, marș, colind și muzică corală.

De asemenea, aforismul poate fi găsit și în textele unor științe umaniste, precum filosofia și dreptul, dar și în textele teologice, precum cele din Sfânta Scriptură, Psaltire și scrierile Sfinților Părinți.

A treia afinitate culturală dintre aforism și romanță poate fi considerată și crearea unei cutume culturale, prin posibilitatea recitării unor aforisme, de preferabil românești, în cadrul festivalurilor noastre culturale de orice gen și la orice nivel: muzical, literar sau cinematografic. În scurtele pauze de prezentare a următorului moment din respectivul festival, consider că ar fi mult mai bine să se umple acel vid temporal cu un aforism bine țintit, în locul clasicelor bancuri. Prin repetarea acestui lucru, în cadrul aceluiași festival sau al unor festivaluri diferite, se poate crea, în timp, o cutumă culturală care va crește spectaculos valoarea culturală și spirituală a acelui eveniment.

II. La nivelul spiritual.

Filosoful creștin rus Nikolai Berdiaev ne-a confirmat următorul adevăr: cultura a izvorât din cult, adică din Cultul creștin-ortodox, de 2000 de ani încoace.

Dincolo de faptul că orice operă artistică autentică are ca sursă de inspirație harul Duhului Sfânt, putem remarca faptul că între aforism și romanță există și o afinitate la nivelul spiritual, creștin-ortodox, și anume caracterul transcendental al amândurora.

Dacă de 2000 de ani încoace, de la apariția creștinismului în istorie, spiritualitatea și cultura omenirii s-ar cuveni să fie, și acum, esențialmente creștine, totuși, aforismul de inspirație creștină este o specie foarte rar întâlnită în literatura contemporană a lumii, în absența unor autori creștini pe care îi putem număra pe degete la nivel mondial.

Izvoarele romanței, priceasna și liedul, neaparținând exclusiv genului muzical laic, ci dimpotrivă, îi conferă acesteia statutul de gen muzical de inspirație creștină. Așadar, la originile sale, romanța se întâlnește în duh cu aforismul creștin, care poate fi găsit de multe ori chiar în textele acesteia.

Acest caracter transcendental comun al romanței și al aforismului creștin își are originile îndepărtate, încă din primul mileniu de creștinism, în cultura și în spiritualitatea creștin-ortodoxă din spațiul nostru românesc, carpato-danubiano-pontic.

Astfel, marele nostru om de cultură, Profesorul Mihail Diaconescu, în a sa „Istorie a literaturii dacoromane”, afirmă că a fi român înseamnă, esențialmente, a fi ortodox. Iar cultura și spiritualitatea noastră creștin-ortodoxă, din primul mileniu de creștinism, ne așează în istorie în fruntea celorlalte popoare vecine, tocmai prin contribuția excepțională, cu caracter literar și teologic, pe care și-au adus-o la dezvoltarea culturii și spiritualității creștine, pe plan mondial, înaintașii noștri dacoromani, adică următorii scriitori și Sfinți Părinți străromâni: Sfântul Ioan Casian, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Dionisie Smeritul și Areopagitul, dar și Aethicus Histricus și Leontius Byzantinus.

Așadar, această cultură și spiritualitate creștină strălucită, existentă în spațiul carpato-dunăreano-pontic al poporului român, în primul mileniu de creștinism, atestată documentar și științific, demonstrează faptul că teza filosofului si teologului rus Paul Evdokimov, expusă în lucrarea sa, „Iubirea nebună a lui Dumnezeu”, în care se afirmă imperativul de a se reveni la o cultură creștină, mărturisitoare, deci cu caracter transcendental, o „cultură epifanică”, care să promoveze, la toate nivelurile artistice, o „artă iconică”, în care Dumnezeu să își poată găsi sălaș, nu este o utopie, ci o realitate cultural-spirituală și istorică, pe care înaintașii noștri au cultivat-o timp de peste 1000 de ani, realitate creștină care ar putea salva în acest moment lumea de la dezastru, schimbând, cu ajutorul lui Dumnezeu, cursul istoriei și al evenimentelor ei nefaste, dacă ar exista înțelepciunea și efortul de a se reveni la aceasta.

Sângele neamului nostru românesc, oxidat de vechime, poartă și acum amprenta genetică și spirituală a acestor străluciți și atât de valoroși înaintași ai noștri dacoromani, scriitori și Sfinți Părinți. Chiar și celebrul nostru teolog, părintele-profesor Dumitru Stăniloae, ne îndeamnă în nemuritoarea sa operă cultural-teologică, să ne întoarcem la gândirea și la spiritualitatea Sfinților Părinți ai Bisericii, înțelepciunea din operele acestora putând constitui oricând o bază solidă, probabil singura, pentru dezvoltarea și spiritualizarea gândirii și a creației culturale a omului contemporan. Și pentru mântuirea sufletului său.

Continuând strălucita tradiție aforistică a Sfinților Părinți, ale căror apoftegme circulau în Evul Mediu creștin sub denumirea „Apoftegmata Patrum” și erau ținute la mare preț de către cititorii de atunci, în literatura noastră interbelică și până de curând, au existat anumiți cărturari creștini, scriitori, filosofi și savanți, care au cultivat în operele lor aforismul creștin, care apare fie intercalat în textul acestora, fie cu un statut de-sine-stătător, adică publicat separat în culegeri de aforisme sau în lucrări de autor, precum ar fi: Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Sandu Tudor, Nae Ionescu, prințul Vladimir Ghika și, ultimul dintre ei, Petre Țuțea.

III. La nivelul psihologic.

La acest nivel, afinitatea dintre aforism și romanță constă în crearea unor momente psihologice de conștientizare profundă a unor realități dureroase la nivel emoțional, prin care ne-a fost dat să trecem în viață.

Dacă aforismul este o concluzie tristă a unui om pățit, care a avut mult de suferit în viață, romanța reprezintă cântecul inimii unui om trist și îndurerat, care își regretă, de obicei, iubirea pierdută. Atât aforismul, cât și romanța sunt efectul psihologic, iar nu cauza unei suferințe adânci care nu s-a stins încă și pe care ambele i-o readuc omului în minte și în suflet, fiecare la un alt nivel.

Aforismul, la fel ca și romanța, prin crearea acestor momente de retrăire interioară profundă a unei dureri nevindecate, dar și de reflexivitate, îi pot contura omului, prin autenticitatea și calitatea trăirilor sale, o frumusețe interioară aparte, caracterizată prin profunzime și înțelepciune, precum și prin dorința de a se ruga.

În mod paradoxal, deși amândouă sunt, în esență, rezultatul unei iubiri rănite, atât aforismul creștin cât și romanța îi readuc omului în suflet fiorul Veșniciei, pentru că, dincolo de orice suferință pe care ne-o poate aduce, Iubirea rămâne ultima și cea mai importantă realitate a vieții unui om.

IV. La nivelul personal și memorial.

La nivelul personal, „Muzica ne ajută, între altele, să ne rememorăm.” trecutul și să ne înfrumusețăm sufletul, tocmai prin aceea că ne poate încălzi inima, dar ne poate prelungi și viața.

Daniela E. Bogdan, autoarea lucrării paremiologice, „Reflecții din deșert. Maxime și cugetări”