Adrian Naidin: Cred în apropierea între două bătăi de inimă, între două lacrimi la fel de sărate

1
712

Loreta Popa

Adrian5Sunt întâlniri în viaţă care pur şi simplu te îmbogăţesc. Sunt oameni de la care primeşti pur şi simplu o legătură de chei fermecate, cu care deschizi uşile sufletului. Al tău sau al altora. La fel cum unii nu pot trăi fără a scrie, alţii nu pot trăi fără muzică. Muzica e rugăciunea care se spune singură, iar cuvintele acestei rugăciuni sunt aluatul din care plămădit Adrian Naidin.

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]

[fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

 

Când oamenii te opresc pe stradă doar ca să se convingă de faptul că ești din carne și oase, la fel ca și ei, înseamnă notorietate. Când muzica ta atinge suflete într-un mod cu totul și cu totul special, înseamnă nemurire. Adrian Naidin este un optimist prin definiție. Pentru el, muzica înseamnă o cerere de iertare a omului faţă de Dumnezeu şi mai cu seamă faţă de copacul tăiat pentru a fi transformat în instrument muzical.

Chiar dacă poartă numele Adrian, muzicianul s-a născut la 23 aprilie 1974, de Sfântul Gheorghe. A absolvit Liceul de Muzică „Sigismund Toduta”, la clasa profesoarei Gabriela Todor, care a avut un rol uriaş şi decisiv în formarea lui ca violoncelist şi Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Secţia Violoncel şi Muzică de Cameră.

A debutat în 1998 ca artist instrumentist la Opera Maghiară din Cluj-Napoca. Între 2000 şi 2003 a colaborat cu Teatrul Naţional Bucureşti pentru muzica de teatru. Din 2001 este membru al Orchestrei Naţionale Radio din Bucureşti. Spaţiul tipografic nu ne permite să amintim toate concertele şi întâlnirile cu muzicieni de renume care l-au îmbogăţit sufleteşte pe Adrian Naidin, dar putem spune că face parte dintre cei care au înţeles că publicul trebuie educat, dar mai înainte de acest lucru trebuie să i se arate ce înseamnă cu adevărat muzică de calitate.

Adrian Naidin reuşeşte de fiecare dată să combine jazz, muzică de cameră şi folclor românesc, atingând cu violoncelul său note de-o frumuseţe aparte. În clipa în care Adrian Naidin se opreşte din cântat se lasă tăcerea, se instalează o uimire egală liniştii de început, o nesiguranţă sfântă, ceva nedescifrat care rămâne ascuns undeva înlăuntrul lui pentru că doar el are cheile fermecate, cum spuneam mai sus, cu care deschide uşile sufletului nostru.

Închipuiri, tresăriri, recunoaşteri, amintiri, furtuni spirituale, toate le aduce cu harul său mai aproape de noi Adrian Naidin. Deloc întâmplător interviul pe care vă invităm să-l citiţi în cele ce urmează…

Primul tău pas spre muzică, prima atingere a violoncelului tău, primele dorinţe le mai ţii minte, Adrian Naidin?

Eu voiam să mă joc, nu să fac muzică. Fiind copil voiam să mă joc. Am avut noroc, pentru că în copilăria mea se făceau comisii de la şcoala de muzică din Cluj, din profesori de acolo de teoriaAdrian4 muzicii şi instrumente, care mergeau prin toate cartierele, puneau copiii să cânte şi îi selectau pe cei pe care-i considerau buni, care aveau ureche muzicală şi talent.

Acum nu se mai face aşa ceva. Ei bine, şi au venit şi la şcoala generală unde eram elev şi m-au pus să cânt. Eu nu ştiam să cânt decât o singură piesă „E ziua ta, mămico!”, aşa că am cântat cât ştiam. „E ziua ta, mămico, în dar ţi-am adus inima, e ziua ta măcmico, un dar mai frumos nici că se putea”. „Atât”. „Cum atât, păi şi refrenul?”, m-au întrebat. „Nu-l ştiu”. Nici acum nu le ştiu. „Bine. Du-te la loc”. Am mers la loc şi am primit în vacanţa de vară o invitaţie să merg să dau examen la Şcoala de muzică. Ai mei nu voiau, că de ce să chinuiască micul copil, că şi aşa era firav, săracul, îl bătea vântul. „Ce să meargă acolo, vai şi amar de capul lui!”

Până la urmă mătuşa mea le-a zis alor mei: „Daţi-l mă, poate o fi ieşind ceva din el!” M-am dus şi am dat examen, am învăţat mai multe poezii. Mi-au povestit ai mei, că eu nu mai ţin minte. Toţi copiii ieşeau după 10 minute, unii plângând. Eu am ieşit după vreo două-trei minute râzând. Ai mei, imediat: „Vai, pe tine te-au picat, nici măcar nu te-au ascultat!” Cică eu le-am răspuns: „Dar de unde ştiţi că m-au picat?”

Am intrat. Era pentru prima oară când vedeam un pian acolo la examen. De fapt era o pianină cu clape albe şi negre. Eu nu văzusem în viaţa mea aşa ceva, era un monstru pentru mine. Eu eram mic şi pianina era uriaşă. Mă uitam ca la un munte, mi se părea ciudată. Am intrat şi eu am vrut să fac exact ceea ce m-a speriat. Pian. Dar nu mai aveau locuri la pian, atunci era concurenţă mare, erau elevi mulţi. Nu mai aveau locuri nici la vioară. „Păi, la ce mai aveţi locuri?” „La trombon, tubă, contrabas şi violoncel”. Mamă, când am văzut tuba aceea uriaşă că nici nu o puteai ridica, trombonul mare, contrabasul… tata când a văzut contrabasul înalt, uriaş, s-a uitat la mine apoi, şi eu eram mic. „Aoleu, violoncelul cum arată?”

„E mai mic, e între contrabas şi vioară”. „La ăla”. Şi uite aşa am ajuns la violoncel, deşi mi-am dorit toată viaţa să fac pian. Am şi dat concerte de pian, îmi place să cânt alte stiluri, flamenco, jazz. Sunt îndrăgostit de pian şi de aceea cânt la mai multe instrumente, pianul e al doilea instrument de suflet. Deci, am făcut violoncel, trebuia să studiez, multă muncă, îmi curgea sânge din degete pentru până te obişnuieşti cu apăsarea acele corzi te taie.

Apăsarea pe o coardă e până la două kilograme. Am început şi am studiat, alţii se jucau, eu nu puteam. Aşa că am inventat joaca mea pe instrument că nu voiam să studiez tot ce-mi dădea profesoara de fiecare dată. Deci cântam cum puteam, inventam, din ce în ce mai încet, deşi nu ştiam să cânt. Să-i fac să adoarmă pe ai mei ca să pot fugi la joacă.

Uite aşa fără să vreau mi-am dezvoltat fără să-mi dau seama instinctul de a improviza, de a compune pe loc. M-am jucat foarte mult cu violoncelul până când a început să-mi placă şi am început să mănânc violoncel pe pâine. Mergeam la concursuri naţionale, internaţionale.

ConcertCrezi că e un har primit de acolo, de Sus, sau e şi moştenit?

Vine de undeva de Sus, dar e har plus muncă. Studiu plus har. Fără muncă nu se poate. George Enescu spunea că 99 la sută e muncă şi restul talent, dar el era şi foarte talentat, era plin de har. Contează studiul foarte mult, înseamnă evoluţie, descoperire, lumi noi. David Oistrah era aniversat în Londra pentru un concert de-al lui şi se uita pe partitură la Concertul scris de Beethoven pentru vioară.

Dirijorul i-a spus: „Maestre, dar de ce vă uitaţi pe partitură, oricum o ştiţi pe de rost? Aniversăm 2000 de concerte”. El spune: „Păi, poate mai descopăr ceva nou!” E studiu mult, e multă muncă în spate. Nu e aşa, că vrei să te faci muzician şi gata! E studiu mult. Fără studiu nu ajungi să cânţi cum îţi doreşti. Când cânţi trăieşti nişte stări extraordinare.

O piesă de Mahler, o simfonie de Bruckner, un concert de Ceaikovski pentru violoncel, sau suitele de Bach pentru violoncel, sunt superbe. Piesele de Paganini, capriciile pentru vioară pe care le pot cânta şi eu la violoncel. Se poate transpune orice dacă poţi cânta la violoncel şi dacă vrei. Violoncelul are un repertoriu foarte vast deja, dar îmi place mie Paganini, compuneam şi eu în stilul acela.

Se simte din felul în care vorbeşti cât de mult iubeşti muzica, se simte cât iubeşti compozitorii, aproape îi consideri cei mai buni prieteni. Poţi defini prietenia?

Mark Twain spunea că un prieten e cel care te trezeşte la 1 noaptea şi-ţi spune „Haide, că avem de îngropat un mort!” Prietenia în sensul, nu ştiu dacă mai larg sau nu, există între spirite profunde. Există, cum să nu. Dacă prieteniidentifici un spirit profund lângă tine, normal că ţi se face dor de el şi vrei să stai lângă el.

Creaţia în sine, compoziţia, are un caracter intim şi în momentul când se compune sau în momentul unei poezii are ceva intim, dar împărtăşirea ei se face şi prin prietenie. Am un cult al prieteniei, chiar dacă Nichita Stănescu spunea că nu există prieteni eu totuşi cred în apropierea între două bătăi de inimă, între două lacrimi la fel de sărate. Tot el spune că un prieten e mai vital ca un înger. A spus două extreme.

E mai mult decât prietenie. Când te întâlneşti cu un alt muzician, de exemplu când m-am întâlnit cu Mischa Maisky sau marii violoncelişti ai lumii, cu Rodin, normal că există o admiraţie reciprocă atunci când el află cum cânţi tu şi tu îţi dai seama cum cântă el şi afli despre sunetul şi sufletul lui. Există o apropiere, se transpune printr-un zâmbet, printr-o căldură, îl priveşti cu drag pe omul acela.

Eu am noţiunea cuvântului, recunosc, sunt o ascultătoare, nu o cunoscătoare a notelor muzicale. Aş vrea să ştiu cum percepi tu sufletul celui care cântă în faţa ta, cum vezi sufletul în raport cu sunetul?

Dacă ai noţiunea cuvântului deja ai mult. Nu uita că la început a fost cuvântul… Dar cuvântul este sunet, cuvântul este muzică. Şi când vorbim acum, cuvântul este sunet, vocea s-a dus puţin în jos… Cuvântul are ritmică, este sunet. E alt gen de sunet, mai concret puţin decât melodia în sine, adică poţi să-ţi imaginezi multe alte lucruri, dar amândouă sunt la fel de profunde şi amândouă provin din sunet, din vibraţia aerului.

Aerul este mişcat de inima celui care produce sunetele acestea. Cum văd eu sufletul în raport cu sunetul? Îl văd plin de aripi. Atât. Să fac o dizertaţie, cred că ar fi plictisitor. Nu poţi explica decât ceea ce înţelegi foarte bine, iar eu înţelegând foarte bine ştiu că dacă explic mult obosesc, mai bine folosesc o parabolă, folosesc o idee cu caracter de simbol când vorbeşti despre mecanica sufletului în raport cu sunetul.

A înţelege cu inima, raţiunea trecută prin inimă, care merge şi la puterea judecătorească, merge în general în societate. Un om lipsit de inimă, dar perfect raţional aplică legea perfect şi te bagă la închisoare că ai furat două găini. Mi-aduc aminte de acel caz. Judecătorul putea să dea femeii aceleia doi ani cu suspendare, adică să stea lângă copii, că ea şi-a pierdut şi copiii. Raţiunea care nu trece prin inimă generează justiţia legată la ochi.

Lipsa justiţiei generează la fel. Totul ţine de cunoaştere. Să cunoşti foarte bine ce faci, ce cânţi, ce vrei să transmiţi, să poţi transmite. Este ca şi pasărea aceea care ştie foarte bine că vrea să zboare şi zboară. Nu stă să se mai gândească dacă zboară sau nu. Dacă o pui să-ţi explice mecanica zborului nu va putea.

Se pierde ceva când vrei să explici. Ce poţi să explici dintr-o lacrimă sau o floare frumoasă? Parcă o distrugi, intru la Blaga puţin, Trilogia cunoaşterii, admirând nu, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Noi nu trebuie să înţelegem, noi trebuie să fim! E mai mult decât a înţelege şi explica pur raţional un anumit mers.

AdrianCe înseamnă credinţa pentru tine, Adrian Naidin?

Credinţă. Oamenii se feresc de religie. Credinţa poate să fie ruptă de ritualul religios care e făcut de oameni, dar unele ritualuri sunt frumoase. Nu trebuie să ne ferim de toate. Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Aici mă fixez eu pe mine. Ce înseamnă credinţă? Nu există iubire fără credinţă, nu există credinţă fără iertare, nu există iertare fără iubire. Credinţa înseamnă iubire, curaj, actul de a crede, nu ştiu dacă eu sunt atât de puternic.

Nu ştiu dacă eu sunt cum era Brâncoveanu. Ia uite ce înseamnă credinţă! Pe mine mă întrebi? Eu sunt nimic pe lângă el… Nu mai trebuie să întrebi un om când vezi dovada. Sacrificiu înseamnă credinţă. Din păcate creştinătatea are un Dumnezeu şi un om pus pe cruce. Putea să fie între flori, dar nu e.

A trebuit să moară şi nu ştiu dacă noi merităm acest sacrificiu imens. Eroii noştri au pierit pentru un crez. Credinţă înseamnă chiar să-ţi dai viaţa, era credinţa în mai bine pentru ceilalţi. Când spui „Miluieşte-mă pe mine!” nu spui doar pe mine, e mai important să spui „Miluieşte-ne pe noi!” Deci te gândeşti şi la tine! Se face în grup ca şi muzica, nu cântă unul pentru unul, cântă unul pentru toţi. E un lucru greu credinţa. Viaţă, sacrificiu. Nu pot onora încă acest cuvânt şi nu-l onorez cum trebuie, sunt foarte sigur pe ce zic acum. E între mine şi Cel de Sus. Se distrug multe acum.

Distruge, dar pune ceva în loc! Or, nu se pune nimic în loc. Am observat ceva, eu nu merg la biserică des, merg foarte rar, dar am observat că unui preot nu i se ia harul chiar dacă face mici greşeli. Chiar Arsenie Boca spunea asta: „Cine eşti tu să judeci sluga altuia? Preotul oricum va fi judecat mai aspru decât oamenii normali.” Toate sunt rânduite într-o anumită logică. Am găsit această logică şi mi se pare bună. Acest tip de a evita ajutorul din exterior nu doar al unei instituţii, ci şi al preoţilor din acea instituţie, că unii sunt buni, este o greşeală, pentru că nu poţi să te mântuieşti prin tine, te duci tu, îţi torni apă în cap, că nici floarea nu poate face aşa ca să crească, să aibă ea grijă de ea.

Nu poţi decât prin altcineva. Este un secret al ortodoxiei, mântuirea prin ceilalţi. E o greşeală să crezi că dacă te refugiezi în casă poţi rezolva multe probleme. E un mers firesc, şi în muzică, şi în credinţă. Oamenii se înşală crezând că nu avem nevoie de Dumnezeu şi ne mântuim prin noi, mare greşeală. Şi a mea de multe ori.

Pentru că vorbeai de eroi, de pământ, de credinţă… Ce înseamnă pământul românesc pentru tine?

Pământul românesc înseamnă mama. Mă întreba cineva într-o emisiune: „Măi, tot îi dai tu cu patriotismul. Ce înseamnă pentru tine, ia să văd?” Am întrebat  şi eu: „Ai mamă?” „Da” „Ţi-e dor de maică-ta?” „Da”. „Asta e dragostea de ţară”. Fără să ne batem cu pumnii în piept. Cum ţi-e dor de ţară ţi-e dor şi de părinţi, aşa ar trebui să fie. Dacă nu simţi asta nu are rost să mai spun nimic. Nu simţi! Simţi altele şi nu suntem pe aceeaşi lungime de undă. La mine aşa e.

Cu-violoncelul-sau

Când cineva nu simte, ce poţi să faci? Când spui că ţi-e dor de mama nu e fanatism, e un drag, aşa cum e pământul tău. Altul nu avem, draga mea! Dacă nici de acesta nu ne bucurăm atunci nu-l merităm. Bine spunea Nichita Stănescu: „Ferice de cel care are strămoşi, pentru că strămoşii au sădit un copac şi el se poate odihni la umbra acelui copac!” Dacă nu ai copac, fii tu strămoş! Pune-l tu! Noi, românii, avem.

Aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. Noi trebuie să vedem şi părţile bune, nu doar părţile rele din poporul nostru. Le rezolvăm între noi, fără să ştie vecinii, iar cele bune trebuie să le arătăm tuturor. Eu cred în puterea poporului meu, neamului meu, de a-şi reveni, deşi suntem loviţi destul de tare. Şi alte popoare sunt lovite, nu numai al nostru, dar mie mi-e de-al meu acum.

Noi, românii, suntem un popor tolerant. Suntem un popor îndelung răbdător…

Da. Partea opusă toleranţei este intoleranţa, iar noi nu putem fi intoleranţi, pentru că se ajunge la violenţă, iar violenţa niciodată nu va pune valorile la loc. A mai fost un om despre care s-a spus că a fost adevăratul Mesia. La 70 de ani de la moartea lui Iisus a apărut adevăratul Mesia pentru evrei, căci ei considerau că Mesia este cel care-i va salva de romani, din sclavie, dar el nu a făcut nimic decât să-şi ducă poporul către pieire.

Deşi era bine intenţionat. Toţi au murit cu gâturile tăiate, deşi a eliberat Ierusalimul pentru doi ani, când s-au întors romanii. Noroc că mai fugiseră câţiva. Nu a reuşit să-şi elibereze poporul, ci l-a distrus. Eu adopt altă tactică mai de lungă durată, dar mai sigură. Singura luptă este cea spirituală, cea culturală. Aş putea să chem 100 de oameni, să le dau pistoale şi să luăm pe toţi la rând care au distrus ţara asta. Nu ştiu, trebuie să facă justiţia asta.

Noi din interior trebuie să schimbăm totul. Degeaba le iei gâturile ălora că vin alţii în loc, deci trebuie schimbat omul altfel, nu aşa. Nu cu sabia şi toporul, că nu e de lungă durată. Cât a trăit Ţepeş nimeni nu a furat, Cum au auzit că el a murit iar au mers la drum. Îmi văd poporul foarte lovit, îngenuncheat.

Noi trebuie să învăţăm să stăm demni, să ne bucurăm de credinţa pe care o avem şi de puterea pe care o avem, de istoria, mică sau mai puţin mică, pe care o avem noi. Să ne facem o istorie mai bună. Să fim demni, să nu ne lăsăm călcaţi în picioare! Fără a omorî pe alţii. A da un exemplu spiritual altora. A fi exemplu.

Pe scena, alaturi de Ciprian Parghel si Irina SarbuCum e viaţa de artist?

Viaţa e viaţă. E ca şi cum îl întrebi pe copilul din burta mamei cum e acolo. Nu are cum să vadă decât atunci când iese. Fiind noi în interiorul vieţii nu putem să explicăm ce e viaţa. Noi o trăim. Cum e viaţa? Viaţa e viaţă. Aşa zice ţăranul român: „Lumea asta-i cum o vezi,/ aialaltă-i cum o crezi./ Lumea asta-i de iubit,/ aialaltă-i de plătit./ Nu gândesc că tăt omu/ a trăi cât pământu/ ş-a face ce-i e gându./ C-a trăi o zi, or două/ şi s-o duce ca şi-o rouă./ C-a trăi vreo două, tri/ ca şi-o rouă s-o topi.” Am găsit şi-am cules o piesă, „Doamne, de-ar şti omul ce-i viaţa./ Viaţa e subţire ca aţa./ Omul e ca o floare/ garoafă mirositoare/ când îi vine timpul moare./ Geaba bei, geaba mănânci,/ geaba la parale strângi/ că nu ştii cum ai să ajungi./ Omul este ca o floare/ garoafă mirositoare,/ când îi vine timpul moare”.

Garoafă mirositoare de ce? Mai de mult garoafele miroseau. E o melodie veche. Cunosc structura muzicii şi versificaţie tradiţională. Fără cunoaştere nu poţi. Nu poţi să spui ceva despre ceva dacă nu cunoşti acel ceva. Nu poţi să mergi după ureche toată viaţa doar pentru că sună bine aşa, nu. Trebuie să şi cunoşti. Cunoaşterea este foarte importantă în demersul spiritului şi în înălţarea lui, adică raţiunea trecută prin inimă.

Nu trebuie decât să ne fie dor unii de alţii. Atât. O să încep să vorbesc mai puţin pe următorii câţiva ani ca să se acumuleze o tensiune în sunetul meu. Tot ce nu voi vorbi voi pune în muzică. Mă gândesc la asta. Cred că e mai bine să tac câţiva ani ca să cânt şi am să-i las pe alţii să vorbească.

Nu ştiam că te-a preocupat culegerea de folclor. Ştiam că împleteşti muzica clasică cu jazz şi folclor românesc, dar sunt fericită să descopăr şi o altă faţetă a personalităţii tale, pentru că a culege folclor înseamnă să păstrezi tradiţia.

Adrian2Nu toate tradiţiile sunt bune. De exemplu, sărbătoarea de la muntele Găina mie nu-mi place. Ştiu că există, dar nu-mi place. Acolo era vânzare de fete. Veneau taţii lor, că aşa făceau mai demult, şi se târguiau pur şi simplu: „Tu cât dai pe fata mea?” „Am 20 de vaci”. „Tu?” „Eu am 50 de oi şi 50 de vaci”.

„Ţi-o dau ţie”. Aşa era. Târg de fete. Cum să-mi placă aşa ceva! Prin tradiţie ne exersăm spiritul şi inima. Asta fac eu, nu vreau neapărat să fiu doar tradiţionalist pentru că eu mă simt foarte universal. Prin tradiţia poporului meu putem păstra ceva din spiritul frumos al nostru şi lumina. De aici mai departe prin credinţă putem merge şi mai sus. Încerc să fiu echilibrat. Văd şi ce e frumos, nu doar ce e urât. E ca şi cum vezi o lacrimă şi te duci şi o ştergi. Atât.

Deja e mult mai mult decât i-ai fi spus orice. Sau copilul care vine şi-ţi dă un măr şi fuge înainte de a apuca să-i mulţumeşti. Să vezi ce bine te vei simţi tu când vei şterge o lacrimă! Chiar dacă tu ai un milion de lacrimi. Când ştergi o lacrimă milionul ăla nu te mai doare.

 

Baner asculta RJS

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ