Adolescenţii nu percep nuanţe şi semitonuri în relaţie cu ceilalţi

0
40

Spre deosebire de copiii de vârstă şcolară mică, adolescenţii pot discuta victoriile şi înfrângerile părinţilor cu prietenii sau în reţelele sociale- ceea ce, pe de o parte, le uşurează starea sufletească, dar pe de alta duce la o anumită înstrăinare.

Pentru adolescent, care vede în sine tot mai des o persoană de sine stătătoare, este important să-şi formuleze poziţia proprie în orice problemă. Lui i se pare că se află în afara situaţiei, „deasupra încleştării”, că el e un observator imparţial şi un judecător incoruptibil, care evaluează ridicările şi căderile părinţilor săi. Concluziile lui sunt lipsite de compromis şi fără drept de apel – totuşi, de regulă, imature.

Adolescenţii nu percep nuanţe şi semitonuri în relaţiile dintre oameni; toată sfera interperso-nală se împarte clar, după concepţia lor, în „alb” şi „negru”. La această vârstă, copiii noştri sunt extrem de vulnerabili emoţional, în pofida aparentei lor invulnerabilităţi. Copilul pe cale de a deveni adult se poate înstrăina de voi, devenind inaccesibil.

Una dintre consecinţele negative ale mâniei părinteşti e ridicarea pragului de sensibilitate emoţională. Tipica tânguire părintească: „Nu ascultă până când nu ţipi la el/ea! Dacă vorbeşti calm nici nu ascultă!”

Totuşi, nu e nimic uimitor în asta: după cum omul care consumă antibiotice fără să fie nevoie riscă să se trezească fără apărare în faţa unei infecţii reale, aşa şi copilul deprins cu ţipetele încetează să mai reacţioneze la emoţiile părinteşti obişnuite. Acum poate fi stimulat numai cu „descărcări de înaltă tensiune”, funcţionează doar mijloacele cele mai puternice, cele mai radicale.

Adeseori, cuvintele necugetate, dureroase şi nedrepte ieşite din gură la mânie sunt percepute de adolescenţi ca un adevăr păstrat mult timp în taină, ce iese deodată la lumină. De pildă, mama îsi laudă adesea fiica, dând atenţie celor mai bune trăsături ale acesteia, însă la un moment dat ţipă brusc: „Eşti o toantă nenorocită şi aşa ai fost totdeauna, de când te-ai născut!”

Iată cum o izbucnire involuntară, întâmplătoare, a emoţiilor negative şterge cu buretele roadele a mulţi ani de educaţie responsabilă. De acum înainte, oricât s-ar strădui mama să-şi şteargă vina, fiica nu mai vede în sine însăşi „prinţesa”, „fata de aur a mamei”, ci „toanta nenorocită”. Aceasta este o nenorocire uriaşă, o catastrofă sufletească, fiindcă vorba ieşită din gură nu se mai întoarce!

“Enervarea”, Ecaterina Burmistrova. Traducător: Adrian Tănăsescu-Vlas. Bucureşti: Editura Sophia, 2017