Actriţa Rodica Popescu Bitănescu: „Publicul simte nevoia să faci ceva pentru el, să-l ridici undeva, să-l vrăjeşti, să uite de necazurile de acasă“

0
218

rodica-popescu-bitanescu-771298lLoreta Popa

Nu cred că am întâlnit de-a lungul timpului pe cineva cu un râs atât de molipsitor precum cel al actriţei Rodica Popescu Bitănescu. De altfel, întreaga sa fiinţă emană optimism, voioşie explozivă, iar farmecul său unic vitalizează mii şi mii de spectatori. Mereu m-am întrebat, şi ca mine, bănuiesc au fost mulţi, de unde îşi adună această actriţă extraordinară inepuizabilele sale energii care ajung inevitabil la noi prin cascade de râs. 

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]

[fblike url=”http://bit.ly/1hs9Z7h” style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Răspunsul e simplu. Oricât de tare ne place să credem că este o actriţă de comedie, în fapt, Rodica Popescu Bitănescu adoră rolurile de compoziţie, acolo unde poate împleti lacrima cu zâmbetul.

Acest lucru s-a văzut clar în „Gaiţele”, de Alexandru Kiriţescu, unde a interpretat rolul Zoiei, sora Anetei Duduleanu. A jucat cu simplitate, eleganță și finețe, nu a vrut să se vadă, nu a vrut să se audă, nu a vrut parcă să deranjeze.

Nu a vrut să fie ostentativă. Şi mai este ceva ce cred că poate constitui un al doilea răspuns în ceea ce o priveşte pe Rodica Popescu Bitănescu. Face totul cu pasiune.

Teatrul este marea sa pasiune. De aici energia şi forţa de care are nevoie ca să facă să triumfe factorul uman din fiecare rol al său. Trăieşte intens viaţa fiecărui personaj pe care l-a dăruit publicului, scenei. În afară de talent, este nevoie şi de disciplină.

Rodica Popescu-Bitănescu a avut noroc atât în școala elementară, cât şi în liceu de profesori extraordinar de buni. Erau așa de buni, dădeau explicații atât de frumoase în clasă că era imposibil să nu-ți rămână ceva în minte. La fel s-a întâmplat şi în facultate. Ion Finteșteanu, Beate Fredanov, A. Pop Marțian i-au fost profesori şi de la aceştia a învăţat tot ce s-a putut învăţa.

Asistenţi la clasă i-a avut pe Ion Cojar şi Cornel Todea, de la care a „furat” multe lucruri pentru meseria pe care voia să o facă, actoria.

A fost o întâmplare că a ajuns actriță. La vârsta adolescenței nu ştia prea bine ce înseamnă teatrul. Tatăl său voia să devină arhitect. Mama sa ţinea să se facă actriță pentru că avea un frate actor al Teatrului Național, nimeni altul decât marele Constantin Bărbulescu.

cinci_femei_in_tranzitiejpg

Rodica Popescu Bitănescu este fără prea multe cuvinte o actriţă pe care toţi românii o iubesc pentru felul în care a ştiut să atingă resorturi interioare, pentru naturaleţea sa, pentru normalitatea sa, pentru modul în care se dăruieşte scenei.

Talentul este un rug care odată aprins te arde până la capăt. Poate că a avea trei piese care se joacă de ceva vreme cu casă închisă la Teatrul Naţional, altele la care lucrează, colaborări cu alte teatre în roluri ce i se potrivesc mănuşă precum soacra din „Micul infern” de Mircea Ştefănescu şi „Gaiţele” de Alexandru Kiriţescu oferă şansa de a înţelege cât de mare este rugul numit Rodica Popescu Bitănescu.

Când v-am sunat mi-aţi spus că teatrul este totul pentru dumneavoastră şi că singurul subiect pe care v-ar face plăcere să-l dezbatem este acesta. Pentru că am aflat că veţi interpreta personajul soacrei din „Micul infern” de Mircea Ştefănescu, rol pe care marea noastră actriţă Silvia Dumitrescu-Timică l-a jucat vreme îndelungată cu un succes extraordinar la Teatrul Nottara, ne puteţi spune cum de aţi primit să faceţi parte din distribuţie? Cum s-a întâmplat?

Dintotdeauna m-am gândit la acest rol, rolul soacrei din „Micul infern” de Mircea Ştefănescu. M-am gândit tocmai pentru că am văzut-o cu ani în urmă pe marea noastră actriţă Silvia Dumitrescu-Timică, nu mai este printre noi din păcate, care a fost genială în acest rol.

Veneau mase de oameni veneau s-o vadă la Teatrul Nottara. Spectacolul a fost pus de regretatul regizor Mihai Berechet. O mai vizitam eu pe acasă când era singură, bătrână, bolnavă şi toată lumea uitase de ea, din când în când îi mai dădam câte un telefon.

DECERNAREA PREMIILOR VIP

Stătea într-un bloc la Piaţa Amzei şi o vedeam destul de rar. S-a purtat extraordinar de frumos cu mine acastă mare actriţă, atunci când eu am intrat în Teatrul Naţional. A fost de o delicateţe, de o fineţe incredibile. Era atentă cu mine, nu-mi venea să cred că o actriţă atât de mare se poartă atât de frumos cu o începătoare, o nouă angajată a Teatrului Naţional.

Lucrul acesta nu l-am uitat. Într-una din acele vizite, stând de vorbă mi-a spus: „Rodica, tu semeni puţin cu mine la faţă, ai aceiaşi pomeţi, aceeaşi privire, eşti o fată talentată, muncitoare, profesionistă, aş dori foarte mult ca spre anii tăi de maturitate profesională să te gândeşti la personajul Soacra din «Micul infern», pe care l-am jucat eu”.

Am rămas mută şi i-am spus: „Silvicela, că aşa îi spuneam, crezi aşa ceva. Îmi faci un mare compliment”. „Da”. Mi-a rămas lucrul acesta in cap. Mi-a recomandat să fac acest rol la un moment dat.

Este un rol de vârstă, un rol de compoziţie, care trece prin toate fazele. Pleacă în actul I de la 50 de ani, ajunge la actul II la 80 de ani, până la actul III la 90 de ani. Un personaj superb al unei piese scrise extraordinar de bine.

Are replică, iar rolurile foarte ofertante pentru actori. Am ajuns şi eu să joc în „Micul infern” şi să muncesc alături de o echipă extraordinar de talentată la Teatrul Naţional, în regia lui Mircea Cornişteanu.

gaitele2 242

Mai jucaţi însă şi la Teatrul Metropolis, în „Gaiţele”…

Da. Pe lângă asta mai joc un spectacol cu roluri de compoziţie la Teatrul Metropolis. În spectacolul „Gaiţele” de Alexandru Kiriţescu, pus în scenă de colegul nostru, actorul şi regizorul Dan Tudor. M-a invitat să o joc pe Zoia, sora Anetei Duduleanu.

Am spus: „Cum, dar eu nu m-a gândit în viaţa mea că pot să joc acest rol. Nu cred că pot să-l fac.” Şi el a stat şi mi-a spus să mă mai gândesc. „Sunt convins că poţi să faci acest rol de compoziţie!” Şi când a spus compoziţie atunci m-a lovit unde trebuie.

De când eram studentă mi-a plăcut să compun, să fac roluri de compoziţie. Atunci am spus da, dacă e rol de compoziţie trebuie să construiesc un personaj cap-coadă, am să admit să vin să joc. Sigur, e bine ca la o anumită vârstă să te gândeşti la personaje de compoziţie.

Eu nu mai am voie la vârsta mea să mă gândesc la fetiţe, femei tinere, proaspăt măritate, sau în ghilimele Julieta sau Desdemona. Eu nu mi-am dorit nici foarte tânără să joc Julieta sau Desdemona, pentru că mi-am dat seama că nu sunt pentru mine aceste personaje. Trebuie să ai simţul măsurii, trebuie să vezi unde ai putea să te încadrezi, ce ai putea să faci. Compoziţii sunt toate rolurile, la orice vârstă.

gaitele2 627

Vă mai amintiţi primii paşi în această meserie?

Cum să uit! Am terminat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică la 21 de ani cu nota 10 şi am fost repartizată la Iaşi, la un teatru naţional. Şi atunci a trebuit să fac compoziţie, pentru că eu am fost distribuită, fiind o actriţă tânără, într-un rol de fată tânără, de 20 de ani, secretara cuiva.

Eu m-am speriat că nu ştiu să fac o fată de 20 de ani. „Cum să joc eu o fată de 20 de ani?” Şi regizorul mi-a spus: „Simplu. Tu joci aşa cum ai juca la vârsta ta”. Pe timpul facultăţii, plăcându-mi să fac compoziţie, am jucat numai roluri complicate, de femei în vârstă, de femei rele, de şefe de puşcărie, persoane violente, intrigante.

Nu făcusem la facultate vreun exerciţiu sau un rol de fată tânără de vârsta mea şi pentru mine asta a fost o mare problemă când am ajuns la Iaşi. Nu-mi era clar deloc. Cum să joc pe cineva la vârsta mea.

Am început să spun textul, să mă mişc normal, iar cine credeţi că m-a ajutat pe mine să rezolv acest personaj? În prima seară m-a ajutat publicul din Iaşi. Există o relaţie spirituală între actor şi public, extraordinară, de necrezut.

Au fost nişte unde, vibraţii. Publicul de acolo a simţit că eram nouă, că eram foarte emoţionată. Am simţit că publicul e fantastic pentru că era o sală arhiplină, era prima oară când jucam la un teatru mare. Emoţia mea le-am transmis-o lor, a fost ceva reciproc. M-au ajutat.

La prima reacţie care ar fi fost de comedie să spunem, la care eu la repetiţie nu m-am gândit niciodată, nu îndrăzneam să mă gândesc să fac publicul să râdă, el m-a ajutat. Era vorba de un partener care ţinea un pistol în mână, eu văzând pistolul am avut o reacţie uşor de sperietură, de frică. Publicul a început râdă.

rodica-popescu-bitanescu-658984lCând am simţit asta mi-am spus „Aici e. Să joc frica de pistol”. Şi am jucat-o la maximum pe cât se putea, cu măsură bineînţeles. Am luat aplauze la scena aceea mică fără nici un cuvânt, mută, numai prin expresie, prin mişcare, prin reacţie.

Aşa am învăţat să-mi fac personajul. Că am 22 de ani, că sunt secretara acelui om, că acel om ţine un pistol pentru ceva nu pentru mine, iar eu m-am speriat de acel pistol. Aşa a început legătură mea cu sala, legătura mea cu partenerul.

Atunci am simţit ce înseamnă teatrul. Este o poveste mică, dar importantă. Este o amintire care pe mine m-a marcat. Această legătură între noi şi public există. Publicul simte nevoia să faci ceva pentru el, să-l ridici undeva, să-l vrăjeşti, să uite de necazurile de acasă.

Se produce pe scândura aceea o anumită magie uneori, aşa este?

Magia este foarte greu de realizat. Actorii, după mine, sunt actori talentaţi, că de aceea ai făcut o facultate, de aceea ai muncit, să ai talent. Pentru că ai talent. În fiecare seară trebuie să avem talent. Dar seara în care poţi să vrăjeşti, să ai magie, asta este o seară rară. Dacă poţi să ajungi acolo este fantastic.

Eu am văzut actori foarte mari când am intrat în Teatrul Naţional. Eram după un an petrecut la Iaşi, am dat concurs şi am venit la Teatrul Naţional şi urmăream la arlechin, din culise, intrările şi ieşirile marilor actori. Şi am văzut nişte seri magice.

Actori mari, Alexandru Giugaru, Eugenia Popovici, Silvia Dumitrescu-Timică, Constantin Bărbulescu, Marcel Anghelescu, ar fi păcat să uit pe vreunul dintre ei, că au fost foarte mulţi. Foarte mari actori pe care i-am apucat şi cu care am şi jucat şi am furat, între ghilimele, meserie cât am putut de la ei.

rodica-popescu-bitanescu-976055lL-am iubit şi l-am adorat pe Dem Rădulescu, Bibanu, cum i spunea. Acest om făcea comedie cu o credinţă pe care puţini actori o au. Dem Rădulescu era un actor de public, el nu putea să repete mult, se plictisea, pentru că era un om extraordinar de spontan care-şi făcea foarte repede personajul. El simţea neapărat nevoia de public.

Dintr-un punct de vedere mă asemăn pe undeva cu Dem Rădulescu, pentru că eu nu sunt actriţa care să repete enorm, eu simt repede drumul personajului. E foarte greu să repet enorm de mult.

Mi s-a întâmplat să lucrez cu regizori cărora le plăcea să repete mult. Am repetat mult rolul din piesa „O batistă în Dunăre” de D.R. Popescu, în regia lui Ion Cojar şi mi-a fost greu, că am repetat mult.

Eu mi-am făcut personajul, l-am simţit de la prima lectură. Mi-a plăcut mult pentru că era un personaj tragicomic. Mie îmi place mult să fac tragedie. Ion Cojar a simţit lucrul acesta, că am filonul tragic în mine, toată lumea spune asta, dar îmi plac rolurile de mare sensibilitate, rolurile care te solicită mai mult spiritual. De asta eu am scris piese de teatru.

Chiar voiam să întreb despre aceste piese, despre care ştiu că se joacă toate cu casa închisă, au mare succes…

Da. Prima piesă, „Cinci femei de tranziţie“, despre care toată lumea ştie că intrăm în al doisprecelea an la Teatrul Naţional, se joacă săptămânal cu casa închisă. Vine lumea şi jucăm în fiecare seară ca la premieră.

La fel spectacolul „Încă-i bine“, cu care curând o să intru în al şaptelea an. La fel cu succes mare de casă. Acestea au fost primele piese. Ele se aseamănă în general, dar sunt comedii, care se bazează pe nişte probleme de viaţă foarte simple prin care trec românii în fiecare zi.

De aceea ei sunt foarte interesaţi să vadă ce se întâmplă cu personajele din piesele mele. Ele aduc râsul, dar îţi dau de gândit. Nu există piesă de teatru pe care am scris-o sau pe care am s-o scriu în care să nu discut despre iubire, trădare, gelozie, despre momente din istoria ţării noastre, despre suferinţele poporului român, fragmente scurte de o jumătate de pagină, dar la care oamenii sunt atinşi, impresionaţi.

rodica-popescu-bitanescu-932617l

Toate piesele mele sunt optimiste, oamenii speră, atât mai avem speranţa şi dacă nu mai avem nici credinţă, nici speranţă atunci la ce să mai trăim.

A treia piesă pe care am scris-o, comedia romantică „Viaţă de cimitir“, care este cel mai interesant text pe care l-am scris, cel mai puternic pentru că este o interacţiune între vii şi morţi. Tot ce se întâmplă pe scenă este o discuţie spirituală, la figurat, între noi şi cei de dincolo.

Interesant este că noi nu-i vedem niciodată pe cei de dincolo, deşi s-ar putea ca ei să fie în orice clipă lângă noi. Ei ne văd tot timpul. Ei se uită la noi în orice clipă, noi nu-i vedem, doar aşa, poate că-i simţim.

Dialogul este ca o telepatie. E foarte frumoasă şi interesantă piesa pentru că este vorba de iubire. Această problemă a morţii suscită interes.

Când spui „Vai, moartea“ parcă ne cutremurăm. Nu e adevărat. Moartea trebuie să o simţim ca pe o prietenă a noastră. Moartea este tratată prin comedie, totul este tratat în spectacolul „Viaţă de cimitir“ prin iubire.

Fără iubire nu se poate, ne iubim şi dincolo de moarte, dincolo de zările albastre, să vedem care poate să iubească mai mult şi care e mai fidel în iubire, noi de aici, sau ei de dincolo. E programat spectacolul încă de acum pe data de 8 noiembrie, la Teatrul Ion Creangă, pe Lipscani.

gaitele2 700

Între timp îl voi juca şi la Godot. Joc cu mare succes pentru că este o piesă interesantă. O comedie romantică, este vorba despre noi, despre oameni, toată lumea e curioasă să afle ce se întâmplă dincolo şi e o piesă superbă. Mie îmi place foarte mult.

Aveţi în distribuţia pieselor şi actori tineri. Ştiu că vă înţelegeţi bine cu aceştia. Este adevărat că scrieţi roluri pentru ei?

Da, e vorba despre nişte actori tineri extraordinar de talentaţi. Unul dintre motivele pentru care eu scriu piese de teatru este pentru că mă gândesc la oamenii tineri. Lumea crede că nu ne va mai înlocui nimeni.

Astăzi, mâine, oricând suntem înlocuiţi pentru că noi avem actori tineri talentaţi, doar trebuie să le întindem o mână, să-i ajutăm. Îi ajut scriind nişte roluri ofertante pentru ei. După a treia piesă, a patra deja se repetă şi va avea curând premiera pe ţară, „Triunghiul femeilor“.

O comedie adevărată, spun eu. Este interpretată de trei mari actriţe care joacă şi în Teatrul Naţional, Viviana Alivizache, Tania Popa şi eu, Rodica, că nici eu sunt rea, că eu am scris-o şi eu am regizat-o. Avem premieră pe ţară luni, 28 octombrie, la Palatul Copiilor.

61222416

O piesă interesantă pentru că trei femei misterioase şi elegante au o întâlnire enigmatică într-un salon foarte ciudat la ora şapte. Bineînţeles că ele nu ştiu cine le-a dat întâlnire şi nu ştiu dacă şapte seara sau şapte dimineaţa. Când se întâlnesc trei femei, vă daţi seama ce iese.

Încep discuţiile, intrigile, minciunile, adevărurile, discuţiile pro şi contra, totul este pe comedie. V-o recomand din tot sufletul, sunt curioasă să văd ce reacţie va avea publicul. Întorcându-mă la tinerii actori, cea de-a cincea piesă, care nu este gata, încă mai scriu la ea este scrisă mai ales pentru actori şi actriţe tinere.

Trebuie să le întindem o mână, trebuie să scriem pentru ei. Să-i distribuim, să-i învăţăm meserie. Să ia de la noi, pentru că meseria aceasta se învaţă încontinuu, se fură, între ghilimele, în sensul bun al cuvântului. Legătura noastră trebuie să fie cu tineretul, una spirituală, să-i simţim, pentru că ei au nevoie de noi.

Am ascultat cu sufletul la gură cum povestiţi de tineri, dar şi de colegele de breaslă. Aţi legat cu certitudine prietenii frumoase în teatru. Credeţi că are prietenia vreun secret?

E foarte greu să spui prietenie. Noi, oamenii, suntem mânaţi în ziua de astăzi de interes şi trebuie să înţelegem că interesul ne conduce. E perioada în care acţionăm prin interes, acesta este adevărul. Îţi faci relaţiile că ai un interes cu cutare, unii oameni se căsătoresc din interes, alţii au impresia că-şi sudează prieteniile din interes.

Dar interesul este una, iar prietenia adevărată este alta. E foarte greu să-ţi faci prieteni adevăraţi. Extrem de greu. Am o prietenă adevărată, o fată… aşa era o fată, că ne-am cunoscut când aveam 13 ani, o colegă de şcoală, şi viaţa ne-a despărţit, iar ne-am întâlnit, dar între noi a rămas o prietenie. Nu aş putea să-mi explic de ce. A fost ceva ce ne-a legat, aceleaşi gânduri, aceleaşi sentimente.

rodica-popescu-bitanescu-527543l

E la fel ca în căsnicie, pentru că aici cu siguranţă există un secret. Prea mulţi tineri îşi pierd repede răbdarea, pe când cei mai în vârstă sunt îndelung răbdători…

De ce ne naştem noi, oamenii, de ce trăim? Toţi ne punem această întrebare. Această trecere prin viaţă, după mine, este o şcoală. În care trebuie să înveţi ceva. Trebuie să înveţi să fii mai bun, să nu faci rău şi dacă poţi e bine să faci bine. Dacă poţi să înţelegi lucrul acesta eşti salvat sufleteşte, eşti salvat spiritual.

Într-o căsătorie doi oameni se întâlnesc. Atunci când ne întâlnim e iubire mare, ne căsătorim şi trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi, ca-n poveşti… Cazurile acestea sunt foarte rare. Divorţurile sunt din ce în ce mai dese.

Problema asta o atac chiar în „Viaţă de cimitir“. E un paragraf acolo superb în care se demonstrează că în ultimul timp în ultimii şapte ani 50 la sută dintre cei căsătoriţi divorţează. Ne leagă interesele, ne despart interesele şi dacă nu sunt nişte sentimente puternice de iubire, pentru că noi ne căsătorim nu numai ca să avem bucurii, ne loveşte viaţa uneori, avem probleme din punct de vedere economic, de sănătate, ne îmbolnăvim, sau putem avea pe cineva în familie bolnav şi să-l ajutăm şi pe partener să-l enervăm, să nu ne mai suporte.

Lucrurile sunt mult mai complicate decât am crede noi la prima vedere. Oamenii aici se cern. Noi dacă putem rezista la necazuri aşa cum rezistăm şi la bucurii ar fi extraordinar. Trădarea… Ce uşor e să trădezi pe cineva pentru altcineva. Ăla cu coadă îşi bagă coada. Dar el nu te agresează, nu spune „Măi, Rodica, fă asta!“ sau „Măi, Rodica, du-te şi păcăleşte pe cutare!“ Nu. El numai te ademeneşte şi-ţi spune în şoaptă: „Nu este aşa că bărbatul prietenei tale ar fi mai plăcut decât al tău?

Ia gândeşte-te. Ce-ar fi să-ţi bagi tu niţel năsucul, să intri peste ei să vezi ce iese!“ El îţi propune, te ademeneşte. „Nu e aşa că băutura asta, ia uite ce plăcută este. Nu vrei să încerci?“ Adică, te ademeneşte şi te laşi păcălit. E o problemă pe care o atac în comedia „Încă-i bine“.

gaitele 688

Sunt atât de multe lucruri frumoase sau urâte despre care pot să scriu, frumoase sau urâte, depinde cum le vezi. E foarte complicat şi nu poţi să ai nicio explicaţie concretă. De ce eu sunt cu bărbatul meu de atâţia ani? De ce?

Trebuie să avem şi o legătură spirituală, pentru că nu numai legătura simplă, când te cunoşti cu cineva, numai sexuală, numai materială, să ascult muzica, să dansez, să beau ceva, să-mi treacă viaţa distrându-mă te leagă. Nu e adevărat. Nu asta înseamnă adevărata viaţă şi legătură.

Dacă nu te leagă ceva spiritual, dacă nu ai ceva în comun, dacă nu citeşti aceleaşi cărţi, dacă nu asculţi acelaşi fel de muzică. Pentru mine muzica înălţătoare, cea care îmi face bine este muzica de operă.

Ador muzica de operă, îl ador pe Verdi, îl ador pe Wagner, care e foarte greu de ascultat. Mie îmi face bine Wagner, mă linişteşte, el care a scris şi a fost foarte neliniştit. Nimeni nu s-ar aştepta să-mi placă Wagner. Ascult muzică veselă, dar ador muzica clasică, preclasică şi muzica de operă.

Nu m-a învăţat nimeni, nu am fost formată, nu am avut ocazia să cunosc muzica de operă. M-am dus de mică. Ascultând radio, m-am fixat pe muzica aceasta, mă înalţă spiritual, îmi face bine, devin optimistă, mai sensibilă. Îmi vin idei şi scriu un fragment. Fie că este comic, sensibil, tragic.

Îmi place enorm Cehov. Piesele lui sunt nişte mari tragedii, deşi el le spune comedii. Noi râdem la tragediile altora. Îmi place enorm Durrenmatt, îmi place Eugen Ionesco, îmi place hazul absurd, mor de plăcere.

Îmi place să scriu piese de teatru, să descopăr ce se întâmplă între noi, în România, în fiecare zi. Cum primesc oamenii tot ce se întâmplă cu ei, cum văd. Românii simt nevoia să se scrie despre ei, probabil că acesta este secretul succesului pieselor mele. Eu scriu numai despre noi. Oamenii sunt curioşi.

7_1

Ştiu că aveţi o credinţă puternică în Dumnezeu…

Foarte mult trebuie să ne gândim la partea spirituală, că nu trebuie să ajungem doar la material. El este frumos, dar trebuie să trecem de faza asta. Eu cred foarte mult în Dumnezeu. Eu nu aş fi făcut nimic fără ajutorul lui Iisus Hristos, eu sunt convinsă de asta.

Regret atunci când am supărat pe cineva sau am făcut un rău. Îl regret din tot sufletul. Important este să nu mai fac. De asta ne repetăm lecţiile. Noi femeile suntem foarte curioase, noi repetăm greşelile. Învăţăm greu.

Facem o greşeală şi nu ne lăsăm, o facem şi pe a doua. Când vezi că ai făcut o prostie o faci şi pe a treia. Când vezi că te dai cu capul de pereţi şi tot greşeşti, până la urmă înveţi ceva şi spre final nu mai faci. Ajunge! Când ai atâtea cucuie în frunte la un moment dat te trezeşti şi spui asta nu e bine!

 

LĂSAȚI UN MESAJ