Actorul Ovidiu Niculescu: „Noi trăim zi de zi, o singură zi ca fluturii, mereu în prezent, mereu între agonie și extaz”

0
42

Ruleta Ruseasca- repetitiiLoreta Popa

O prezenţă cu straturi emoţionale neaşteptate, posesor al unui magnetism ce se face simţit de departe, tulburător de spontan, cuceritor şi dezarmant. Dincolo de toate, în apropierea lui se simte o căldură intensă, neobişnuită, care conferă fiecărui gest o umanitate regească.  Rolurile lui au de multe ori un dramatism adeseori devastator, alteori un umor ce colorează cotidianul.

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”][fblike url=”http://bit.ly/1eAh9dK” style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”] Trebuie să recunosc că numele lui se suprapune unei substanţe actoriceşti de o perfectă maleabilitate, iar Ovidiu Niculescu aduce robusteţea omului de pe stradă, grijile şi demnitatea lui , întrebările şi uneori răspunsurile. L-am văzut prima dată în „Filantropica”, apoi m-a copleşit cu rolul din „Restul e tăcere” al aceluiaşi regizor, Nae Caranfil, reuşind să arate tuturor că fără dăruire totală un actor nu poate să convingă, nu poate să transmită fiorul artei sale, că fără legătura sufletească dintre actor şi spectator totul rămâne fals.

A trăi, a interpreta un rol, a crede în ceea ce faci şi a transmite ceea ce crezi sunt trăsături comune celor care împărtăşesc harul acestei profesii numite actorie. Expresiv, cu farmec şi aplomb, Ovidiu Niculescu a reuşit să se remarce în „Visul unei nopţi de vară” la Teatrul Mic, apoi în „Ruleta rusească” la Teatrul de Artă Bucureşti, trudind cu folos, uitând uneori că poate şi are dreptul la odihnă.

Adevărat, are nenumărate reclame la activ, a fost şi moderator de emisiuni de televiziune, dar în ultima perioadă a arătat că este un actor complet, pentru că destinul i-a scos în cale câţiva prieteni cu idei şi astfel s-a născut trupa sa, „White Mahala”, cu care deja susţine concerte, fiind deosebit de apreciată. Scrie şi poezie, la ceas de solitară meditaţie, conştient că inspiraţia are regulile ei. Ce mi s-a părut minunat la această experienţă a interviului cu Ovidiu Niculescu a fost că „lumea e foarte mică atunci când oamenii vorbesc de la suflet la suflet”.

Şi Ovidiu Niculescu este un suflet mare, care te învălui cu privirea sa într-o frumoasă, calmă şi liniştită ninsoare de decembrie. Vreau să mulţumesc pe această cale celei care a făcut acest interviu posibil, Mădălina Roman, căci fără ajutorul ei poate că această perioadă din an n-ar mai fi căpătat din lumina şi căldura acestui incredibil actor.

526429_10151559283748257_1874175641_nbbbAi ales drumul actoriei, ai fost călăuzit spre această artă, am putea spune. Îţi mai aminteşti momentul?

Sincer nu cred că a existat un moment la care am ales acest drum. Pur și simplu așa m-am născut cu zâmbet, cu lacrimă, cu foarte multă energie, empatie și putere de persuasiune. Ajuns la vârsta de 39 de ani pot să afirm după 21 de ani de teatru, ușori sau grei, frumoși sau dureroși că sunt un actor nativ. De mic mi-a plăcut să fac oamenii să râdă sau să plângă, să se emoționeze din cauza mea, să fiu în centrul atenției, să cânt, să spun bancuri, să spun povești, să le inventez, să scriu poezie și d-aia, cu toate neajunsurile și greutățile unei vieți artistice, fiind actor, scriitor și cântăreț mă consider un om norocos și împlinit.

Da, am fost susținut și de mama, și de tata, dar în modalități diferite. Mama, prin felul ei de a fi natural și deschis și teluric de sincer, de o veselie molipsitoare, inteligentă și extrovertită, și tata profund, introspectiv, deștept, analitic și misterios. Vă dau și câte un exemplu de fiecare: mama mă învață cântece, poezii și fabule pe care să le spun cu intonație diferită în funcție de fiecare personaj, de neuitat cum îi ieşea „Bivolul și coţofana” și tata avea replici de genul: „Nu cred până nu văd ! Dacă ești bun atunci cândva o să-ți ceară cineva un interviu la ziar.”

Dar de clipa când ai urcat prima dată pe scenă îţi aminteşti? A fost greu, a fost uşor?

Am ajuns absolut întâmplător la un cerc de teatru al Liceului Mihai Viteazu adus de doi buni prieteni de ai mei, frații gemeni Mihai și Liviu Popescu (Fratelli) cu care m-am întâlnit în troleibuzul 90 în timp ce mă duceam la magazinul Cocor ca să-mi cumpăr teniși albi chinezești d-ăia cu talpă verde și care erau mega-șmecherie pe vremea aia.

La început am făcut doar „caterincă” stând la adăpost în sală până când am fost invitat pe scenă să spun și eu o poezie. M-am îndreptat încrezător spre scenă, m-am urcat sigur pe mine pe scândură, doar știam zeci de poezii și de cântece, eu fiind ăla cu chitara care rămânea la focul de tabără cântând până când i se dezlipeau bocancii și fetele adormeau sau plecau cu alții, DAR când am simțit reflectoarele în ochi deodată „caterinca” s-a dus și ceva din mine sau mai bine spus personajele din mine au înviat și am fost cuprins de dragoste și iubire pentru această meserie a emoțiilor.

Inițial m-am blocat câteva secunde, dar apoi, cu ochii în lacrimi am început să recit singura poezie care îmi mai răsuna în cap, „Balada chiriașului grăbit” de Topârceanu. Atunci m-am îmbolnăvit definitiv și irevocabil de actorie, de teatru și de energiile ce se pot naște când ești pe scenă.

479830_10151514811532726_1729856487_nnnnPentru fiecare dintre noi perioada studenţiei este una specială, amintiri pe care nu le putem uita avem toţi. Tu ce-ţi aminteşti de atunci, ce relaţii ai avut cu profesorii tăi? Ce sfaturi ai primit de la ei şi câte ai urmat?

Eu am terminat la clasă Florin Zamfirescu și Doru Ana, dar din anul I de facultate am avut șansa să joc în teatrele profesioniste. Totul a început după primul examen de actorie, când domnul Alexandru Repan m-a luat la Teatrul Nottara că să joc Alioska în montarea lui cu „Underground” după „Azilul de noapte” de M. Gorki.

Era un spectacol numai cu tineri, ceilalți actori fiind absolvenții clasei lui de actorie. Apoi a urmat „Troilus și Cresida” de Shakespeare în regia domnului Dragoș Galgoţiu la Teatrul de Comedie, unde eu jucam Hector și Florin Călinescu Ahile, aveam doar 19 de ani, apoi m-am angajat din anul II de facultate în urma unui concurs la Teatrul Odeon, unde au urmat „Avea două pistoale cu ochi albi și negri” de Dario Fo în regia domnului Grigore Gonţa, alături de Șerban Ionescu și tot așa până când am ajuns la Teatrul Mic, unde sunt actor și acum și i-am avut parteneri în diverse spectacole pe Valeria Seciu, Dan Condurache, Mitică Popescu și mulți, mulți alții, fiecare în parte fiind un artist extraordinar de la care am învățat foarte multe.

De la domnul profesor Zamfirescu am învățat că actoria este un mod de a trăi, de a gândi, de a vedea viața, ca o călătorie permanență inițiatică, ca o cale de autocunoaștere, dar stând în teatru de tânăr ca să zic așa sau în filme pe lângă Alexandru Repan, Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Horațiu Mălăele, Maia Morgenstern, Mircea Diaconu, Victor Rebengiuc și mulți alți actori și actrițe de mare talent și carismă „am furat” meserie cu poftă și cu nesaț de la cei mai buni. Pe toți îi consider mentorii mei și formatorii mei chiar și pe cei lângă care nu am apucat să joc, dar ale căror creații artistice le respect din inimă, profund.

1479229_10201248462115734_721830121_nCare este amintirea din copilărie care-ţi vine în minte când te gândeşti la Crăciun, la sărbătorile de iarnă?

Bananele, portocalele, veșnicul joc de fotbal cu nasturi și mai ales bomboanele cubaneze. Mama, tata, eu și fratele meu cântând O brad frumos cu câte o artifică în mână, atenți să nu sară scântei în brad, salată beouf, zăpada, sania, obrajii roșii arzând de alergătură și de bulgări, colindatul pe la uși, un fel de liniște de parcă timpul s-ar opri în loc în zilele alea și sufletul ușor. Aveam nevoie de atât de puțin pe vremea aia ca să fiu fericit și sper că nu m-am schimbat prea mult de atunci, considerând copilul ce toți îl purtăm în noi, cu săgețile lui de cretă, singură cale de acces spre o lume în care totul e bine și frumos și iubire și pace.

Ce înseamnă teatrul pentru tine? Dar Teatrul de Artă Bucureşti?

Teatrul pentru mine este mașina timpului. Este locul în care te duci să vezi, din perspectiva timpul tău, un alt timp, să fii martor la el, să-l trăiești, să-l simți, să înțelegi, să ți se reveleze emoțional răspunsuri la întrebări esențiale ale vieții tale. Teatrul e viață. Teatrul de Artă București este cel mai frumos cadou al maturității mele, născut din prietenia cu actorul Geroge Constantinescu, un fenomen de talent și de energie, un constructor în adevăratul sens al cuvântului de frumos și de artă.

Teatrul de Artă București este întoarcerea la originile autentice și adevărate ale meseriei de actor, acelea în care detaliul emoției face creația de valoare și nu neapărat iluzia unei imagini deștept ilustrată. Cu tot respectul pentru marile montări și mișcări de trupe de tipul Purcărete, eu am să cred mereu cu înverșunare că esența acestei arte dramatice stă în relația dintre actori, în emoțiile lor pe care le poți vedea doar la detaliu dacă sunt autentice și nicidecum într-o mare masă de oameni. Până la urmă și o galerie de fotbal urlând te poate emoționa, dar asta nu înseamnă că respectiva galerie face și artă.

D-aia, aici am să-mi permit să-l citez pe Stanford Maisner, unul dintre cei mai mari profesori de actorie din lume care spune că: „Actoria este capacitatea de a trăi emoții adevărate în circumstanțe imaginare.”

574733_10200106323562984_1855238284_nM-a impresionat forţa cu care dăruieşti din fiinţa ta celor care vin să te admire pe scenă. Are actorul abilitatea de a se strecura în sufletele oamenilor?

Fiecare public are spectacolul pe care îl merită și teatrul nu se poate naște fără relația dintre actori și spectatori, fără schimbul lor de energie. Ca actor, consider că trebuie să ai simțurile atente întotdeauna la energia celor care te privesc pentru a știi cum să le spui povestea de așa natură încât să-i emoționezi și să te creadă.

Cuiva sensibil nu poți să i-o ţipi și cuiva neatent nu poți să i-o șoptești. Totul ține de moment, de efemeritate, de vraja care apare între tine și ei. Acest simț, această abilitate este un lucru pe care nicio școală de actorie din lume nu te poate învăța. Îl ai în tine sau nu, și gata.

E adevărat că uneori e greu, foarte greu, dar întotdeauna există soluții prin care să pătrunzi în conștiință și în sufletul publicului cu condiția să-i iubești necondiționat și să vrei să le oferi mereu din tine tot ce e mai bun.

Cel mai recent proiect teatral al tău – „Ruleta Rusească” – a cărui regie o semnezi, e de o mare sensibilitate şi profunzime. Cum ţi-a venit ideea proiectului şi cât din OMUL Ovidiu Niculescu se regăseşte în personajul piesei?

Orice personaj este mai mult sau mai puțin decât sunt eu ca om. Eu scriu poezie aproape zilnic, este felul meu de a fotografia stările și sentimentele pe care le trăiesc așa că la această întrebare am să răspund printr-o poezie ce vă va explica relația mea cu Maiakovsky, cu poezia rusă și nu numai, cu un anumit fel de a trăi și simți viața, intempestiv, total și fără jumătăți de măsură nici în fericire, nici în tristețe.

Sufletul meu mai rus decât rușii

Sufletul meu e mai rus decât rușii
Romantic, rebel, delicat, virulent
Jumătate țânc, jumătate chitară
Dar nicio jumătate de sentiment

Nu poartă armură și n-are maniere
Nu cunoaște termenul de „puţin”
Prin el trece țanțoșă iubirea și ura
Ca pașii soldaților defilând la Kremlin

Mă trage după el fără milă
Azi în rai și mâine în infern
Se aruncă-n tristețe hotărât, elegant
Ca Ana Karenina sub tren

Înghite noroi și scuipă poezie
Uneori prea sălbatic, alteori mult prea fin
Se pierde-n tăceri, dar și în ispite
Ca firimiturile în barba lui Rasputin

Se ridică prin cântec de jos
Și se face cât Siberia de mare
Unde când e frig e foarte frig
Și când e soare-i foarte soare

E neliniștit, apucat, păcătos, arde tot
Dar e și inocent, curat și senin
Trece prin viață spre moarte furtunos
Ca glonțul prin pieptul lui Pușkin

Nu are odihnă, e surprinzător
Îmi umple de patimă ochii
Mă îmbată de viață și îmi dă fiori
Ca răgușeală lui Vîsotsky.

Scândura scenei îţi dăruieşte un sentiment aparte. Am avut prilejul să calc desculţă pe ea, atunci când mi-am lansat a doua carte la Teatrul Nottara şi pot spune cu certitudine că nu există sentiment mai copleşitor. Îmi dai dreptate? Aşa a fost şi pentru tine prima dată?

Ooo, Doamne dacă aș putea să le numesc pe toate, am simțit tot, lumea, viața, Universul, toate stările și toate emoțiile și toate sentimentele la un loc ca într-o simfonie fantastică, sălbatic de frumoasă, cu accente înalte sau duioase, grave sau misterioase, cu drame și comedii și tragicomedii. Atunci am știut că nu exist degeaba, acolo, atunci, cu banii de teniși albi în buzunar, pe scena aulei sălii de ceremonii din liceul Mihai Viteazu mi-am găsit brusc și revelator un sens.

Așa cum spuneam și mai sus, am simțit că asta e viața mea și gata, că niciodată n-am să vreau să fac altceva, oricât de greu o să-mi fie, decât să fiu acolo, în fața oamenilor, bucurându-i, povestindu-le, emoţionându-i.

6049_108926209733_8030809_nbb

Ştiu că una dintre întrebările pe care le pun majoritatea jurnaliştilor este cea legată de roluri, de care dintre acestea te simţi mai legat, care ţi-a plăcut. Dar din experienţă ştiu că fiecare înseamnă ceva, pentru fiecare munceşti la fel de mult, pentru fiecare pui o bucăţică de suflet. Vreau să ştiu dacă există vreun rol pe care ţi-l doreşti, pe care vrei să-l transformi, vrei să-l faci altfel?

Nu știu, habar n-am, niciodată nu m-am gândit, viața m-a învățat că e mai frumoasă dacă nu o trăiești printre așteptări. În meseria de actor o iei tot timpul de la început orice experiență ai avea, mereu, mereu de la capăt indiferent dacă joci Hamlet sau Groparul. Actorul este un atlet al sentimentelor și trebuie să fie pregătit interior pentru orice.

Personal nu am căutat, poate că și aici am fost norocos, când am simțit puternic în mine că trebuie să joc un rol, l-am jucat, l-am studiat, m-am documentat, am muncit, mi-am asumat, m-am emoționat, m-am transformat, am empatizat și am transmis mai departe în public emoțiile mele. Uneori am reușit, alteori nu, dar omul și mai ales actorul cât trăiește învață.

Cum te simţi când oamenii apreciază ceea ce faci?

Hahaha ! Bine, cum să mă simt. Mă simt împlinit, mă simt motivat și încrezător că ideile mele față de această nobilă meserie reverberează la modul pozitiv în oameni după ce văd spectacolele sau rolurile mele, mă simt fericit când mi se zâmbește cu fericire.

restul-e-tacere-172232l-imagineCe anume te ajută să depăşeşti momentele grele, pentru că fiecare dintre noi are parte de aşa ceva de-a lungul vieţii, nimeni nu este ocolit, nu este dat la o parte?

Muzica, poezia, prietenii, lacrimile, râsul, urletul, tăcerea, speranța, lumina, adevărul, marea, vara, munții, să conduc spre nicăieri motocicleta, libertatea, asumarea, renașterea, pacea, iubirea.

Dă artistul ceva lumii sau ia ceva de la ea?

Cred că răspunsul corect este: și, și. Cred că, în general, nu există decât un singur creator și artiștii, indiferent de arta în care se exprimă, sunt doar niște instrumente prin care ia naștere și se întrupează o emoție primordială și universal valabilă, pentru că mai cred că toți împărțim același suflet, aceleași frici și aceleași nevoi.

Doar contextele și situațiile de viață sunt diferite. Cred că omul a evoluat tehnologic, social și intelectual enorm odată cu ieșirea din grotă, dar interior, la nivelul sentimentelor, nu cred că se va schimba vreodată ceva. Exact cum a fost întotdeauna, așa vom rămâne, când iubim o să vrem să fim iubiți, când suferim o să ne doară, când râdem o să vrem să râdă lumea toată cu noi și când plângem la fel.

1000006_638919779480874_996717702_nDescrie, te rog, în câteva cuvinte viaţa de actor! Rari sunt actorii care îşi trăiesc succesul cu limpezime şi modestie, iar tu eşti unul dintre ei.

Contrar accepțiunii generale frivole care spune că actorul este un mincinos cu diplomă, eu vin și spun că actorul, dacă vrea să-și facă meseria cu pasiune și credință, se străduiește toată viață să învețe să spună pe scenă, și bineînțeles că asta are implicații și în viață, adevărul și numai adevărul altfel nu l-ar crede nimeni. Actorul este cu atât mai bun cu cât este mai sincer, indiferent de ce spune, spre deosebire de ceilalți oameni care se străduiesc să-și ascundă sentimentele și emoțiile.

Acesta este un fenomen care afectează mult relațiile și viața personală a unui actor și eu nu sunt deloc excepția care să confirme regulă ca să mă exprim îndeajuns de nuanțat. Pe scurt, dacă vă interesează minciuna, întrebați-i pe avocați, noi actorii ne mulțumim cu adevărul, iar viață noastră din cauza asta pe cât e de minunată uneori, pe atât e de groaznică alteori. Noi trăim zi de zi, o singură zi ca fluturii, mereu în prezent, mereu între agonie și extaz.

La ce anume nu renunți niciodată?

Nu renunț niciodată la copilul din mine, la speranță, la iubire și la dorință de mai bine, iar în suflet port mereu o tristețe și o fericire, copiii mei și o femeie… știe ea și e de ajuns.

Un cuvânt despre viaţă…

Eu cred că viața e că o vedere chinezească la care dacă știi cum să te uiți o să-ți facă cu ochiul.

1454747_10200402589941156_637536710_nbbb

Eşti parte din Teatrul de Artă pentru că acolo domneşte ceva aparte numit prietenie. Cei care sunt implicaţi în acest proiect pun mare preţ pe prietenie. Crezi că prietenia are vreun secret? Crezi că talentul se moşteneşte sau este un har?

Da, prietenia, ca și iubirea, ca și tot ce e frumos în viață, au toate un mare secret: să nu te dai niciodată cine nu ești, să nu minți structural, să rămâi autentic și fără de măști cu orice risc. Nu cred că se moștenește vreun talent, dar cred că se dobândește. Tot ce poți să moștenești este un anumit gen de energie care se poate potrivi cu meseria de actor sau de medic sau de profesor și tot așa, în rest suntem artizanii propriilor noastre destine. Soarta e cu totul și cu totul altceva, soarta nu mai ține de noi…

Un gând pentru cititori, pentru că e perioada sărbătorilor şi gândurile bune fac bine…

Să faceți în continuare bine tot ce faceți bine și tot ce faceți rău să nu mai faceți. Atât. Restul sunt detalii…

73297_4272943303946_743508756_n

LĂSAȚI UN MESAJ