Actorul Dan Nuţu: Când cineva îşi recunoaşte talentul, miroase a orgoliu. Aşa au eşuat unii regizori

0
237

maxresdefaultActorul Dan Nuţu, care produce atelierul de film documentar Aristoteles Workshop, a cărui ediţie de anul acesta s-a încheiat pe 21 septembrie, a declarat, într-un interviu pentru Mediafax, că a plecat din România în iarna lui 1979 pentru că “nu mai avea curiozităţi de satisfăcut”. El a explicat că în momentul în care cineva îşi recunoaşte talentul “miroase a orgoliu”, afirmând că “lumea e plină de regizori” care au eşuat ca profesionişti din cauza unei încrederi “prea mari”.

“Să încerci să înveţi cât mai multe şi să ai ochii şi mintea deschisă la tot ce îţi aduce viaţa”, este principiul după care se ghidează, iar domeniul documentarului este un spaţiu ce nu se epuizează niciodată.

“Dacă nu ai nimic în cap sau dacă nu te duce mintea să încerci ceva nou, faptul că stai  în acelaşi loc de cinci ani nu o să influenţeze niciun pic”, a explicat Dan Nuţu.

Actorul a mai spus că atât în actorie, cât şi în regie trebuie să existe şi talent, şi multă muncă depusă. “Nici nu stă în picioare curat, una că talentul nu ştiu ce înseamnă, talentul se recunoaşte, când cineva îşi recunoaşte talentul lui este mai greu şi, în secunda în care o face, miroase a orgoliu sau o încredere mult prea mare în puterile lui. Evident că munca ajută, dar munca fără talent e la fel de dificilă ca talentul fără muncă”, a completat Nuţu.

Aristoteles Workshop, susţinut de televiziunea Arte/France, este un centru de training şi de dezvoltare menit să susţină noua generaţie de realizatori de film documentar din Europa centrală şi de est. Filmele produse timp de nouă ani de Aristoteles Workshop au fost selecţionate şi premiate la festivaluri de prestigiu: Cannes, Locarno, Leipzig, Nyon, IDFA etc. Programul oferă participanţilor un triplu beneficiu: să înveţe, să producă un film şi să fie promovaţi ca cineaşti. Structura workshop-ului este simplă: sunt aleşi 12 participanţi, care formează patru echipe mixte a câte trei – un regizor, un director de imagine şi un editor de montaj -, ce au la dispoziţie patru săptămâni pentru realizarea unui documentar, îndrumaţi de profesionişti ai industriei filmului european.

Născut în 1944, Dan Nuţu a jucat în numeroase filme, precum “Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980), de Mircea Mureşan, “Tănase Scatiu” (1976), de Dan Piţa, “Dincolo de nisipuri” (1973), de Radu Gabrea, şi “Dimineţile unui băiat cuminte” (1966), de Andrei Blaier. În 1979, actorul a emigrat în Statele Unite ale Americii.

Dan_Nutu_1376805211_0

Prezentăm interviul acordat agenţiei Mediafax de actorul Dan Nuţu:

În iarna lui ’79 aţi plecat din România. Care a fost momentul în care aţi decis să plecaţi?

Am plecat din curiozitate.

România nu mai reprezenta o curiozitate sau era sistemul…

Nu, nu mai aveam curiozităţi de satisfăcut. Le făcusem pe toate acasă şi, din curiozitatea să văd cum este peste mări şi ţări, am plecat.

Ştiu că imediat după ce aţi plecat aţi rămas în New York. Cât de greu a fost să vă adaptaţi şi să înţelegeţi cultura americanilor? Veneaţi dintr-o ţară în care sistemul de conducere era cel comunist.

Totul ţine de cât de repede sau cât de bine începi să manevrezi limba respectivă şi cât de uşor te poţi integra în cultură, spre deosebire de a petrece timpul între românii din diaspora. Nu spun că eram departe de ei, nici nu erau mulţi în New York sau poate nu aveam eu legătură cu foarte mulţi, dar e bine să te arunci cu capul înainte în viaţă. Şi asta am făcut şi eu. Să încerci să înveţi cât mai multe şi să ai ochii şi mintea deschisă la tot ce îţi aduce viaţa.

E mai bine să urmezi un plan sau să fii spontan?

Nu am mai auzit cuvântul “planuri” de la cincinal încoace. (…) Planuri nu mi-am făcut, am luat fiecare zi aşa cum era, pentru o bună perioadă de timp, apoi, când au venit copiii, planurile le-au făcut ei, nu eu.

În New York aţi fost şofer de taxi. Cum v-a influenţat această experienţă viaţa?

Am descoperit Manhattan-ul şi îl ştiam ca în palmă după ce am condus vreo cinci sau şase luni. Te învaţă străzile, mai vorbeşti şi cu oamenii. Dacă cunoşti oamenii, intri mai uşor în cultura lor, dacă cunoşti străzile, te descurci mai uşor pe stradă. A fost benefic în ambele sensuri. Nu m-a deranjat niciun pic.

Aristoteles Workshop. De unde a pornit această idee?

Am lucrat în domeniu, ca să spun aşa, în documentar. Mă atrăgea ideea. Când am stabilit că o nouă aventură ar fi un oarecare atelier, nu şcoală, de documentar, pentru că ştiam că există modul educaţional perfect în UNATC (Bucureşti, n.r.), am zis că e bine. Când am propus împreună cu Cristina Hoffman proiectul la (televiziunea, n.r.) Arte, ei au îmbrăţişat ideea. Şi modulul a rămas neatins de atunci. Eu doar organizez acest atelier, nu predau. Aducem experienţă din afară şi adunăm 16 sau 12 copii, care să fi studiat ceva în domeniu înainte. Ori cameră, ori montaj, ori regie. Timp de şase săptămâni, aceştia pornesc de la zero. Trebuie să găsească o poveste, să o filmeze, să o monteze.

Dintre cele nouă ediţii de până acum, care vi s-a părut cea mai dificilă?

Prima şi ultima.

Mă gândeam la subiectele alese, dacă a fost vreo ediţie mai dificilă.

Singura piatră de încercare a fost faptul că în Sibiu, în Cisnădioara, am stat doi ani, în Sibiu, doi ani, tot Sibiul era subiectul, şi cinci ani în Bucovina. Apare o problemă: “Doamne, dacă ne epuizăm subiectele”. În documentar, cred eu, asta e părerea mea personală, nu se epuizează niciodată un loc. Dacă nu ai nimic în cap sau dacă nu te duce mintea să încerci ceva nou, faptul că stai în acelaşi loc de cinci ani nu o să influenţeze niciun pic.

Dar vă gândiţi să mergeţi în altă zonă?

Eu sunt foarte bine acolo, pentru că îmi place Bucovina, îmi place unde sunt, îmi place locaşul pentru că este un acoperiş pentru toţi. Şi, de dimineaţa până noaptea, timp de cinci săptămâni, nu fac altceva decât să mănânce film pe pâine. Eu aş mai sta un an. Şi cea de-a zecea ediţie.

Cum li s-a părut “elevilor” experienţa de la workshop, dar în afara a ceea ce au prezentat în documentar?

Am primit chiar ieri o scrisoare de la o fată româncă, o monteuză, care era înduieşător de frumoasă, Raluca Petre o cheamă, în care îmi mulţumea pentru ce a învăţat şi pentru experienţa de acolo. De învăţat nu ştiu cât a învăţat, dar ştiu bine din scrisoarea respectivă că s-a simţit extraordinar. Ea nu a fost parte din cea mai fericită echipă. Mereu sunt probleme.

Ce fel de probleme?

Unul se crede mai regizor ca altul, nu spun că a fost cazul anul acesta, mereu, din 12 sau din 16, ai 10 buni şi doi uşor mai puţini buni. Mereu se fac greşeli nu în talent, cât în caracter. Cred că e greu să alegi toţi oamenii cu şira spinării perfectă şi să fie şi buni colaboratori. (…) Sunt probleme mici, de trecut uşor, dar sunt.

Spuneaţi că nu predaţi, dar vorbiţi cu fiecare elev. Ce fel de sfaturi le daţi?

Eu sunt ca spectator, ei mă întreabă şi eu le spun ce trebuie. Am, ca să spun aşa, o anume cădere, când spun că am tăiat, că am lucrat în documentar, deci mă duce mintea un pic la chestia asta. Şi când vezi talentul, când vezi ceva care lucrează, e foarte greu să spui sau să nu recunoşti sau să mai ai ceva de adăugat sau de spus. Când ceva nu merge, le spui “Mie asta nu îmi place, nu cred că merge deloc, ia-o de la început”, dar nu le spun niciodată cum să facă sau ce să facă. Pentru asta am experţii care să-i îndrume.

Cât contează în această meserie talentul şi cât contează munca. Mă refer şi la actorie şi la regie.

Una fără alta nu se poate. Nici nu stă în picioare curat, una că talentul nu ştiu ce înseamnă, talentul se recunoaşte, când cineva îşi recunoaşte talentul lui este mai greu şi, în secunda în care o face, miroase a orgoliu sau o încredere mult prea mare în puterile lui. Evident că munca ajută, dar munca fără talent e la fel de dificilă ca talentul fără muncă.

Cunoaşteţi regizori care din cauza acestei încrederi prea mari au eşuat în rolul lor de profesionişti?

E lumea plină de ei. Sunt mai puţini ceilalţi. Mergi până într-o sută cu ei, care au şi una şi cealaltă. Asta cu talentul este mai dificil de disecat.

Ţineţi legătura cu cei care vin la workshop?

Da, da.

A fost vreun participant care v-a suprins după terminarea workshop-ului?

Sigur că da, dar majoritatea mă surprind că sunt încă în meserie, mă bucură acest lucru. Nu vreau să îmi pun mie în cârcă, pentru că ar face-o datorită faptului că au trecut prin Aristoteles, dar nu pot să nu mă bucur de asta şi nu pot să mi-o pun eu mie în palmares. Că poate au învăţat ceva şi poate au ajuns aici unde sunt acum, poate 1%, 2% sau 5% şi datorită experienţei de la Aristoteles.

Unul dintre experţii care au fost prezenţi anul acesta la Aristoteles Workshop spunea că participanţii care vin la acest proiect nu ar beneficia de o astfel de pregătire la o şcoală de regie. Cu ce se diferenţiază Aristoteles de o şcoală propriu-zisă?

Ce diferenţiază este că pui mână pe ceva şi trebuie să îl găseşti, să-l faci şi să-l prezinţi. Deci, o porneşti de la 0. Evident că şi în şcoală, dar nu în anul I, ci în anul II, ţi se dă camera pe mână, ţi se dă un subiect să-l cauţi tu. Nu mă compar în niciun fel cu nicio şcoală de pe lumea asta, (…) dar ştiu sigur că presiunea de a începe de la 0 şi a termina în cinci săptămâni este extraordinară. Cel mai frumos compliment l-am primit de la un ucrainean care, acum cinci zile, când s-a terminat, i-am spus: “Sunt convins că o să revii asupra lui şi o să-l faci mai bine, şi sunetul, şi imaginea şi tot”. Şi el a spus: “Nu, filmul meu este terminat, pentru că am acceptat provocarea aceasta pentru ceea ce este, adică să găsesc o idee, să o filmez şi să o transform într-un documentar, într-un film în cinci săptămâni”. E primul om care mi-a spus asta în nouă ani. Care e ceva.

Şi dumneavoastră aţi revenit pe marile ecrane, în filmul “Puzzle” (de Andrei Zincă, 2013, n.r.). Cum a fost să filmaţi din nou după nişte ani de pauză?

Ca mersul pe bicicletă. Te simţi bine când te urci din nou pe ea. M-am simţit foarte bine datorită şi celor cu care am lucrat, care m-au făcut să mă simt ca acasă. A fost o experienţă foarte plăcută.

Ştiu că spuneaţi că, chiar dacă aţi renunţat la actorie, nu a fost o mare dramă pentru dumneavoastră.

Nu, nu a fost. (Şi am revenit, n.r.) şi, dacă mai oferă cineva un rol bun, mai revin o dată.

Spuneaţi că vă place foarte mult Cristi Puiu. După această declaraţie, aţi primit vreo propunere din partea lui?

Nu, dar încă o aştept.

Dar de unde această pasiune pentru filmele lui Cristi Puiu?

Îmi place ceea ce face. E foarte special în peisajul românesc. Nu spun că (Cristi, n.r.) Mungiu e mai bun sau mai puţin bun, Porumboiu sau ceilalţi, dar lucrul pe care îl face el, iar mă întorc la provocare, e cel care te pune cel mai tare la încercare, pe tine ca spectator. Îţi pune nişte întrebări mult mai puternice. (…) Să rămâi sau să pleci cu un semn de întrebare este mai important ca un răspuns deja servit.

În afară de Aristoteles Workshop, aveţi un program de suflet la care lucraţi?

Am terminat unul de suflet la care am lucrat şi nu ştiu ce se va întâmpla cu el. Am făcut un scenariu după o carte, o carte a lui Ovidiu Nimigean, “Rădăcină de bucsau”, care a luat acum doi ani banii de la CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei, n.r.) şi de atunci nu s-a mai întâmplat nimic.

Cine a luat proiectul pentru a-l regiza?

Nu ştiu. L-a depus casa de producţie a Ancăi Puiu, la Mandragora, şi ca regizor era Stere Gulea, care a intrat în alte proiecte. Era prins deja. Aşadar, nu ştiu ce se va întâmpla cu el. Este de suflet şi sper să se întâmple ceva de bine. Nu mai am niciun control asupra lui. (…) Nu am niciun răspuns când va fi regizat.

Ana Grama 

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ