„Daţi pagina” şi mergeţi mai departe cu curaj

0
47

Numărul conflictelor care se încing în faţa copilului trebuie redus la minimum. Dacă copiii au ajuns martori involuntari ai unei certe între părinţi, trebuie neapărat să li se vorbească despre cauzele acestui comportament, să li se explice de ce unul se supără, iar celălalt plânge. Copilul trebuie să se convingă că ceea ce s-a întâmplat nu e o catastrofă şi nu e sfârşitul lumii, să înţeleagă că în viaţă se mai întâmplă şi aşa ceva, dar că va trece negreşit.

Dacă aţi greşit, nu trebuie să descurajaţi. „Daţi pagina” şi mergeţi mai departe cu curaj: greşelile corectate la timp stau la baza experienţei umane. Dacă vă pare rău pentru lipsa voastră de autocontrol, trebuie să-i spuneţi asta copilului – de pildă, „eu şi tata n-am vrut să ne certăm, dar, din păcate, se întâmplă în familii şi lucruri de felul ăsta. De acum înainte o să ne străduim să ne menajăm mai mult unul pe celălalt.”

Făcând aceasta, nu vă subminaţi autoritatea în ochii copilului, ci vă declaraţi dreptul de a greşi, ceea ce nu-i distruge psihicul. Dimpotrivă, faptul că adulţii sunt gata să înveţe din propriile greşeli şi să-şi corecteze propriul comportament le oferă copiilor o excelentă oportunitate de a înţelege că multe lucruri pot fi îndreptate dacă omul nu se încrâncenează şi nu o ţine cu încăpăţânare pe-a lui.

Cum este percepută enervarea părinţilor în diversele etape ale copilăriei? Cel puţin până la vârsta de şase ani, copilul se bucură de orice manifestare emoţională. Tata se strâmbă, îi face mutre caraghioase, iar mama îl opreşte supărată, nepricepând că pentru cel mic lucrul acesta este o necesitate vitală.

Preşcolarul devine deja ostatic al emoţiilor părinţilor. Enervarea adulţilor îl sperie pe copil, la acesta apare teama pentru sine însuşi şi pentru părinţi; el tresare involuntar, în unele cazuri poate suferi chiar convulsii.

De obicei, amintirile vârstei preşcolare se şterg din memorie. Copilul creşte, devine adolescent, intră în lume şi evaluează alte familii, comparându-le cu a sa. Totuşi, răbufnirile mânioase ce se ţin lanţ pot duce la apariţia unei fisuri adânci între părinţi şi copii, ceea ce pe viitor prezintă riscul unei înstrăinări reciproce semnificative.

Preşcolarii pentru ai căror părinţi sunt caracteristice desele crize mânioase încep să creadă că tocmai aşa şi trebuie să se manifeste emoţiile omeneşti, că este natural ca oamenii să se mânie, că ţipatul şi palmele la fund sunt la fel de fireşti pentru oameni ca, de pildă, lătratul pentru câini sau răgetul pentru tigri. Dacă părinţii se tot supără şi tot ţipă, înseamnă că aşa e făcută lumea…

Enervarea părinţilor îl poate speria pe copil, dar poate şi să nu provoace o reacţie imediată, ci să ducă la apariţia, unei reacţii întârziate. Mama care ţipă mereu la fiul său îi face brusc acestuia observaţie la locul de joacă:

–      De ce urli?

–      Dar nu urlu… – răspunde nedumerit fiul.

Şi, într-adevăr, ce lucru nemaipomenit a făcut? Dacă voi vă permiteţi să ridicaţi vocea acasă, n-aveţi de ce spera că copilul nu vă va reproduce maniera de comportament altundeva – şi nu este exclus ca asta să se întâmple în momentul cel mai nepotrivit şi în locul cel mai nepotrivit.

“Enervarea”, Ecaterina Burmistrova. Traducător: Adrian Tănăsescu-Vlas. Bucureşti: Editura Sophia, 2017